Idoli ai lumii romane – GLADIATORII DACI. La Roma, dacii au dat naştere unei celebre şcoli de gladiatori: „Ludus Dacicus”. Hai să-i vezi ruinele…

Formula As: Faima dacilor, de luptători neînfricaţi, a fost atât de mare în Imperiul Roman, încât a dăinuit sute de ani, mult după războaiele dintre Traian şi Decebal. La Roma, ei au dat naştere unei celebre şcoli de gladiatori, aflate în preajma Colosseumului: „Ludus Dacicus”. Într-o drume­ţie prin „Cetatea eternă”, am găsit nu doar ruinele cele­brului amfiteatru de lupte, ci şi urmele războinicilor daci, adulaţi de zecile de mii de romani, atraşi de înfruntările dintre gladiatori.

Zeii arenelor. Toată suflarea Romei participa la gloria lor. Colosseumul îi aplauda în picioare minute în şir, bogaţii imperiului îi ce­lebrau la fastuoase ban­chete, femei nobile îi vi­zitau pe ascuns, la ceas de seară, în camerele fruste ale barăcilor. Îm­brăţişarea lor devenise afrodisiacul cel mai de preţ în Roma antică. Cam­pionii din arene erau defi­niţia bărbăţiei, eroii răsfăţaţi ai celui mai mare imperiu pe care îl cunoscuse ome­ni­rea până atunci, Impe­riul Roman. În­tr-aco­lo ajunsese fai­ma gladiato­rilor, că plebei sau chiar nobili renunţau, de bu­năvoie, la statutul de cetăţeni liberi, lăsau în urmă tot ce aveau, fa­milie, bani, libertate, cerând să fie primiţi în şcolile de gladiatori. Nu o da­tă, chiar împăraţii Ro­mei au coborât din înal­tul jilţurilor, ca să simtă acolo, în colbul arenei, clocotul sânge­lui şi adulaţia tribu­ne­lor arhipline. Zeci de mii de bărbaţi au intrat în amfiteatrele de gla­diatori ca simpli sclavi sau prizonieri de război şi au ieşit eroi de epopee, precum Spar­tacus, tracul.

Felul lor sălbatic de luptă, cu sabia aceea ciudată, frântă sau curbată, cu scutul mic, ce de-abia le acoperea pieptul, a devenit unul dintre cele mai apreciate stiluri ale întrecerilor de gladiatori! Dar pretenţiosul public roman nu văzuse totul: războinicii daci aduşi de Traian la Roma, după luptele împotriva lui Decebal, aveau să depă­şească tot ce se văzuse până atunci, în ultima mare şcoală de gladiatori din istoria Impe­riului, „Ludus Dacicus”. Rupţi de Sarmizegetusa, soldaţii lui Decebal aveau să devină, prin iscusinţa lor din arene, ultimii mari eroi ai lumii romane…

Dacii imperiali. La orele amiezii, Piazza del Popolo din Roma pulsează ca o inimă înfierbântată. Împodobit de hieroglife graţioase şi păzit de patru lei uriaşi, înfricoşători în nemişcarea lor, Obeliscul lui Ramses al II-lea, pe care romanii l-au „convertit” la catolicism, înălţând pe el o cruce de-un stat de om, e unul dintre cele mai populare locuri de întânire ale metropolei italiene. Toată lumea din nordul oraşului se întâneşte aici, printre re­licvele centrului isto­ric, la o cafea şi o limonadă, cât să-şi tragă sufletul greu încer­cat de căldura verii. Ca orice oraş mediteranean, Roma îşi seduce vizitatorii cu „dol­cele” ei „far niente”, leneş şi relaxat. Patru impresionante sta­tui de daci veghează la li­niştea din Piazza del Popolo, de pe una dintre ba­lustradele care îţi însoţesc paşii spre gră­dinile umbroase de pe colina Pin­­cio. Se­nini, luminoşi şi gân­ditori, doar cuş­ma şi cămă­şoa­iele lungi le tră­dează originea „bar­bară”, mas­cată de bărbile îngri­jite şi de ges­turile de o graţie pur aris­tocratică. Turiştii se po­zea­ză cu dacii, ca şi cu nişte mari fi­lo­sofi ai lumii an­ti­ce. Unii sunt cu­rioşi să afle câte ceva despre aces­te mari personaje urcate pe piedes­talurile Romei, dar, cum nu gă­sesc nimic, nici un nume, nici o re­ferinţă, o iau, alene, distraţi, spre centru. Cât timp baţi Via del Cor­so, lungă cât jumătate de oraş, soarele arzător de sfârşit de iulie îţi iese mereu în cale, ca o nălucă încăpăţânată. E una dintre cele mai secetoase veri din istoria Ita­liei, cei câţiva nori răzleţiţi pe cer sunt doar amăgire, în atmosfera încinsă a metropolei antice. Cum mai trece un pic do­goarea amie­zei, mii de turişti ies, pâlcuri, pâlcuri, de prin pizzerii şi gelaterii şi se îndreaptă, mărşă­luind, parcă, la comandă, să se pozeze în faţă la Fontana di Trevi. Dincolo de fântână, peisajul se aeriseşte. Rămâi tu cu tine şi cu gândurile tale. Roma simte asta, istoria ei grandioasă te înghite pas cu pas. Pari tot mai mărunt, călcând cu un soi de sfială, pe sub arcuri de triumf, pe lângă semeţe columne, peste vechi altare. Sunt acolo toţi marii împăraţi romani, fiecare cu nume, cu prenume şi renume, fiecare pozează parcă pentru istorie, dar niciunul nu are misterul şi forţa celor patru daci din Piazza del Popolo…

Istoria săpată în piatră. Peste drum de „Altare della Patria”, opulentul monument închinat de romani regelui unificator, Vittorio Emanuele, într-o piaţetă elegantă, încon­jurată de pini zvelţi, se află faimoasa Columnă a lui Traian. Departe de vâltoarea turistică, încon­jurată doar de lume bună, cunoscă­toare, Columna are o nobleţe aparte, care izvorăşte toc­mai din încleştarea nemaivăzută pe care o mărtu­risesc basoreliefurile sale. Toată drama războiului daco-roman e acolo. O epopee dăltuită în piatră, ca să spună peste veacuri po­vestea a două po­poare mândre şi încăpăţânate. Jos, pe baza co­lumnei, e steagul sfânt al dacilor, capul de lup cu trup de şarpe, sunt toate armurile şi armele de luptă, atât de exotice pentru lumea romană. E lupta de la Tapae acolo, din primul război, e construcţia podului lui Apolodor, sunt scenele din al doilea război, cu femei dace lup­tând alături de bărbaţii lor… La final, sus de tot, în vârful Co­lumnei, învingătorii duc prada de răz­boi, marele tezaur luat din Dacia de romani, cu care pornesc înapoi spre „Cetatea Eternă”, ur­maţi de cohorte de pri­zonieri. Dintre ei s-au ales gladiatorii, lup­tătorii care au intrat în arene, în timpul celor trei ani de festivităţi decretate de Traian, după răz­boiul din Dacia. Ei aveau să pună bazele unei faimoase şcoli dacice de gladiatori, în capitala Imperiului: „Ludus Dacicus”. Aici au ajuns cei mai buni luptători dintre dacii sculptaţi în vârful Co­lumnei; un drum anevoios şi drama­tic, între Sar­mi­ze­getusa şi Roma antică; 1.500 de kilometri bătuţi pe jos, îl poţi reconstitui azi, imaginar, într-o plimbare de numai o jumătate de oră, între Forul lui Traian şi Colosseum, pe Via dei Fori Impe­riali.

„Ludus Dacicus”. E „ziua în amiaza mare” la Roma, dar soarele a apus deja, dincolo de uriaşul Colosseum, aco­perind cu o umbră lungă, brăzdată cu ferestruici de lumină, străzile dimprejur. 60.000 de oameni luau parte, în vremurile de glorie ale Imperiului, la luptele de gladiatori şi la feluritele jocuri care precedau cel mai gustat spectacol al epocii an­tice. „Circ şi pâine!”. Mai marii Romei plăteau fără să se uite la pungă, când era vorba să dis­treze popo­rul. Şi dacă pâinea nu era totdeauna îndestu­lătoare, „circul” trebuia să fie mereu la înălţime! Iar „vârful” lui erau luptele cu gla­diatori. Înce­pute ca un ritual de sacrificiu, pe vremea etrus­cilor, luptele în arenă ajung, pe vre­mea lui Traian, la rangul de mare spectacol, pe care numai spor­tul din vremea noastră l-ar putea concura. Ziua de jocuri începea cu reprezentaţii cu animale, aduse pe bani grei, din junglele Africii şi Asiei, tigri, elefanţi, lei, erau prezentaţi publicului avid de adrenalină, care umplea până la refuz grade­nele celui mai mare amfiteatru al lumii antice. De-abia după-amiaza venea rândul gladiatorilor…

Ruine Ludus Dacicus

Ruine Ludus Dacicus

„Înainte de lupte, gla­diatorii treceau pe aici, printr-o fostă piaţă. Era şi aceasta, în sine, o verita­bilă atracţie. Luptătorii se pregăteau pentru bătălie, se spălau, apoi corpul le era uns cu untdelemn, ca să strălucească în arenă. Imaginaţi-vă ce specta­col!”, le povesteşte pre­cipitat un ghid „italiano vero”, unui grup de pen­sio­nari nordici, răpuşi de ză­puşeala după-amie­zii ita­­liene. Îi ascult fas­cinat po­veştile pom­poase. Ima­ginaţia mea îi caută, însă, pe daci. Ur­mele dacice mă bântuie peste tot. Construit în grabă, ca să sărbăto­rească o mare victorie a Împăratului Constantin cel Mare, arcul a fost placat cu lucrări realizate în epoci anterioare. Aşa se face că opt statui de daci, cu privirea aspră, scrutătoare, se găsesc în partea de sus a arcului. Interpretarea e aceeaşi, surprinzătoare. Dacii nu par prizonieri de război. Au demnitate, mân­­drie, sunt liberi, fără lanţuri pe ei, nişte bărbaţi fru­moşi şi înţelepţi.

La fel de mândri şi ne­înfricaţi, ca unii care nu se temeau de moarte, trebuie să fi fost şi gladiatorii daci. „Fără îndoială, dacii erau războinici iscusiţi, iar a­ceastă calitate le-a înlesnit şi succesul în arenele de gladiatori, precum şi ca­rie­ra militară, celor care au ajuns în trupele de auxi­­liari ale armatei ro­mane”, mă ajută în căută­rile mele profesorul Ale­xandru Diaconescu, de la Univer­sitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. „Pe lân­gă cei 1.000 – 2.000 de daci care au intrat în ar­mata romană, alte câteva mii au devenit gladia­tori”.

E deja după-amiază, ora la care gladiatorii intrau în arene. Încerc să mi-i imaginez luptând cu falxul lor încovoiat, şi încerc să disting, la distanţă de mii de ani, vacarmul care însoţea fiecare atac împotriva adversarilor. Uriaşa arenă îţi taie răsuflarea, numai privind-o din afa­ră. Mii de turişti străini stau la cozi interminabile ca să o vadă. Şcoala de luptă, „Ludus Dacicus”, se afla în partea dreaptă a Colosseumului, aşa cum reiese dintr-o hartă uriaşă, din piatră, realizată în secolul trei, era noastră. Ştiam din cărţi adresa exactă, însă Davide, ghidul turişti­lor nordici, mi-o arată pe o hartă turistică, într-o pauză de ţigară. „De unde eşti?”, mă întreabă, venind să împartă cu mine umbra de lângă Arcul lui Constantin. „Din Dacia”, îi răspund în glumă, arătând spre cei patru daci de deasupra noastră. I-am spus ce caut şi mi-a confirmat ce ştiam. „Dacii trebuie să fi fost nişte gladiatori extraordinari, de vreme ce o şcoală a luat numele lor! Păcat că ştim atât de puţine despre ei. Dar un lucru e cert: într-o astfel de şcoală nu intra oricine. În astfel de şcoli rezistau doar campionii! Aveţi cu ce să vă mândriţi: cu siguranţă, mulţi dintre dacii voştri au fost vedete adulate, aici, la Roma, în perioada de glorie a luptelor de gla­diatori”.

Străjuite de chiparoşi înalţi, câteva ziduri groa­se de cărămidă şi câteva cioturi de coloane de marmură mai amin­tesc azi, de „Ludus Daci­cus”. Îi ştiam isto­ria de acasă, de la eruditul pro­fesor din Cluj. „Un astfel de «ludus» era con­struit în jurul unei arene, care imita destul de bine, ca mărime, arena principală de la Co­losseum. Acolo se pregăteau, zi de zi, luptătorii. În jurul arenei, erau câteva sute de locuri pentru gladiatori sau pentru spectatorii care doreau să asiste la antrenamente. Iar lângă această con­strucţie era, de fapt, garnizoana în care trăiau gladiatorii şi cămăruţele în care lo­cuiau”.

Sunt în miezul evenimentelor. Cei mai bravi gladiatori daci au trăit chiar aici, la umbra chiparoşilor de pe Via Lubicana, în epoca de mare înflorire din vremea lui Tra­ian! Aici şi-au stins dorul de patrie, aici şi-au oblojit rănile căpătate în lupte, aici i-au căutat nobilele romane care îi adorau, aici, în arena cea mare, şi-au obţi­nut libertatea, după zeci de lupte victorioase.

„De ce să fi existat, totuşi, o şcoală dacică de gladiatori la Roma?”, îl întrebasem pe Da­vide, înainte să ne despărţim. „Asta nu­mai nişte gladiatori pot să-ţi spună”, mi-a răspuns italia­nul zâmbind şi m-a îndrumat către „Gruppo Storico Romano”, o aso­ciaţie de istorici şi de pasio­naţi de istorie, care lucrează, de peste 20 de ani, la studierea lup­telor de gladiatori din Roma an­tică. „Mâine după-amiază te aş­teptăm la noi, pe Via Appia An­tica”, îmi răspunde un tânăr, pe nume Andrea, la telefon, bucuros să afle că cineva din România e curios să afle mai multe despre luptele de gladiatori.

A doua zi pe la 5 după-amia­ză, întocmai la ora luptelor de gladiatori, eram în capul unui drumeag ce părea să ducă spre o fermă de ţară. Via Appia Antica, vechiul drum spre Brindisi, te scoate de-a binelea din Roma turistică. Şi lumea e altfel. Bu­nicuţe sfătoase ies la poar­tă şi îţi dau bineţe, te întrea­bă „come stai”, dacă nu te pot aju­ta cu ceva. Sunt recuperat ra­pid de An­drea, care mă conduce, la capătul celă­lalt al drumea­gu­lui, în incinta şcolii de gladia­tori. Ca un soldat conştiincios, mă prezintă mai-marilor locului şi apoi se retrage, discret, la ale lui. „Iată, v-am adus gladiatorul dac!”, râde cu poftă, înainte să-şi ia rămas bun. Stefano Casini şi Leonardo di Blasi meşteresc de zor la nişte apă­rători din piele aspră, pentru mâinile gladia­torilor. Le-au studiat în cărţi şi în muzee, iar acum le reproduc „unu la unu”. În spatele curţii, un moşuleţ se căzneşte cu un coif. „E un coif de gladiator”, îmi spune Stefano, intuind ce curiozităţi m-au adus tocmai pe Via Appia. „Iar arma era o sica, o spa­dă curbată, pe care voi, în România, o cu­noaşteţi bine, şi cu un scut mic. Luptele în care erau im­plicaţi dacii erau de mare spectacu­lozitate. Doi gladiatori lenţi nu îţi fac niciodată spectacol! Dar dacii erau iuţi, erau dinamici, şi de aceea lumea îi admira foarte mult. Cel mai probabil, acesta este şi motivul pentru care a apărut «Lu­dus Dacicus».

„Eu cred că, dincolo de faptul că mulţi soldaţi daci au devenit gladiatori, stilul lor de luptă, care plăcea foarte mult, a făcut ca aceas­tă mare şcoală de gladiatori să le poarte numele”, spune Stefano. „În mod clar, gladia­torul era o profesie, erau şi liberţi care făceau asta, renunţau la libertate şi se făceau gladiatori, lucru care le aducea bani şi faimă. Gladiatorii erau ca jucătorii de fotbal de azi. Aveau privi­legii, dormeau într-un loc al lor, primeau vizita unor matroane, erau adulaţi. Nu e glumă, sudoa­rea gladiatorilor era vândută ca afrodisiac în lumea romană! Mulţi îşi ima­ginează că în arenele de gla­diatori se făcea moarte de om tot timpul. Nu era aşa. Avem mărturii pe stele funerare, despre gladiatori care avuseseră 74 de lupte la activ, dintre care 20 pierdute. Dacă era încă viu după 20 de înfrân­geri, era clar că nu se lupta până la ultima pică­tură de sânge. Cei care organizau luptele tre­buiau să îi plătească şcolii valoarea gladiato­rului mort, iar un campion costa enorm, nu îşi permitea nimeni să îl piardă. Luptele erau dure, dar până la un punct. Adesea, gladiatorii ajun­geau la un moment al carierei, când erau eli­beraţi. Li se dădea un «rudis», o spadă de lemn, care semnifica obţinerea libertăţii. De fapt: visul tuturor acestor luptători era să capete glorie şi apoi să fie eliberaţi. Dar au fost şi cazuri de gladiatori care s-au reîn­tors în are­nă, la lupte, după ce fuseseră eliberaţi de trei ori, atât de mare era setea de glorie”.

Leo­nardo di Blasi, coleg cu Stefano, este spe­cialist în is­torie. Mă ia cu el într-o plimbare de iniţiere. Au recon­struit totul, din lemn, în mi­niatură: au şi un mic amfiteatru pentru vreo 200 de per­soane, şi un mic teren de an­tre­nament, care e bucuria co­piilor şi a turiştilor străi­ni care îi vizi­tează, şi o sală de arme, şi un mic muzeu al luptelor de gladia­tori. Premiant, în materie de gla­diatori, Leonardo îmi poves­teşte, şi el, despre viaţa luptătorilor daci, îmi prezintă fie­care stil de luptă în parte, până când ajungem unde voia, de fapt, să mă ducă: în colţul „muzeului” unde se află imagina unui gla­diator. „Am vrut să vezi astea cu ochii tăi, să nu crezi că vorbim despre daci doar din com­plezenţă. Chiar studiem stilul lor de luptă, vorbim cu spe­cialişti din România, ca să aflăm mai multe despre cum se lupta cu sica, ne-am întâlnit, nu o dată cu pasionaţi ai luptelor de gladiatori din ţara voas­tră”, îmi spune, după care mă predă „an­trenorului” şcolii.

Îm­brăcat în tu­nică antică, acesta nu stă mult pe gânduri, ia din panoplie coiful cu moţ şi mi-l potriveşte pe cap, apoi îmi caută un scut şi, când totul e gata, îmi oferă, ceremonios, sica. „Ecco! Aşa arăta un gla­dia­tor!”, îmi spu­ne, în timp ce îmi explică nişte sche­me de luptă. În colţul opus al sălii, Leonardo e ascuns în spatele aparatului foto. Doar zâmbetul i se vede pe sub obiectiv. „Aşa, aşa, explică-i cum lupta un dac adevărat! Vreau să faci din el un mare campion, aşa cum au fost strămoşii lui!”.

Un articol de Ciprian Rus
Sursa: Formula As

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină