Hotel Ambasador

Hotelul Ambasador a fost construit între 1937 și 1939, în stilul Art Deco, după planurile arhitectului Arghir Culina.

Situat central, pe bulevardul Magheru, cu o înălțime impresionantă de douăsprezece etaje, s-a aflat printre cele mai moderne clădiri europene ale perioadei interbelice.

În literatură, hotelul apare menționat în romanul lui Damian Stănoiu, „Dâmboviță, apă dulce…”, publicat în 1942.

Autorul prezintă povestea unor provinciali sosiți la București tocmai de la Fălticeni. Dorindu-și să-și găsească un loc de cazare, aleg din ghidul orașului primul hotel din listă, în ordine alfabetică: „Ambasador”.

Amuzamentul situației este sporit de așteptările acestora, și anume ca hotelul să nu aibă „igrasie și … ploșnițe”, neștiind desigur că aleseseră unul dintre cele mai luxoase hoteluri bucureștene.

După o cursă nebunească prin oraș cu un taxi ales la întâmplare, ajung în cele din urmă la destinație: „Când coborâră și dădură cu ochii de imensul bulevard, care pe această porțiune poartă numele lui Take Ionescu, făcură ochii cât cepele și se priviră speriați.

Erau mai degrabă dispuși să creadă că visează. Așa stradă largă, atâtea automobile, care de care mai luxoase, gonind într-o muțenie de necrezut, atâtea clădiri uriașe care tind să stingherească libertatea norilor – nu puteau să existe decât în vis.

Sau cel mult în Paris și în America. Iar când își dădură ochii peste cap, ca să vadă unde se isprăvesc etajele hotelului de care se temeau să nu aibă ploșnițe și igrasie, le veni amețeală și se sprijiniră reciproc.”

Ultimul etaj al hotelului oferea o priveliște de-a dreptul uimitoare: „De pe terasa de deasupra celor douăsprezece etaje, ochiul îmbrățișează aproape trei pătrimi din Capitală. Se zărește până hăt departe de ultimele ei clădiri. Ai atunci o mică decepție.

Bucureștiul ți-a făcut de multe ori impresia că nu se mai isprăvește, că întinderea lui e nemărginită – și iată-l acum limitat în spațiu, ca orice așezare omenească.

Când cauți în jos, la furnicarul de pe bulevard, ai senzația că picioarele ți se topesc și pe ochi se așterne o pânză de păianjen, care tinde să se îngroașe, mai cu seamă dacă nu ești obișnuit cu înălțimile.”

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, hotelul a fost ocupat de armata germană, apoi în perioada comunistă a fost închis o scurtă perioadă și redeschis la începutul anilor ’50, păstrându-și, în ciuda trecerii timpului, prestigiul și eleganța.

Pe lângă apartamentele luxoase, hotelul dispunea și de restaurant, bufet, braserie, cofetărie, dar și un salon de frizerie și coafură.

Text: Andreea Mâniceanu

Bibliografie: Damian Stănoiu, „Dâmboviță, apă dulce…”, Editura Ziarului Universul, București, 1942

Foto: Hotelul Ambasador văzut de pe strada Franklin. Fotografie realizată de Willy Pragher, septembrie 1939

#CasaFilipescuCesianu #MuzeulMunicipiuluiBucurești #MuzeulVârstelor

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină