HENRI MATHIAS BERTHELOT ȘI MISIUNEA MILITARĂ FRANCEZĂ. O RETROSPECTIVĂ ÎN ANUL CENTENARULUI

Absolvent al celebrei școli speciale militare de la Saint-Cyr, centru de formare în domeniul carierei militare și pentru numeroși viitori ofițeri ai armatei române, Henri Mathias Berthelot și-a început cariera militară în coloniile franceze, la început în Algeria și, ulterior, în Indochina. După încheierea misiunii în care fusese trimis, a urmat cursurile Școlii Superioare de Război (1888-1890), fiind repartizat, la finalizarea cursurilor la Statul Major General[1].

În preajma Primului Război Mondial, în contextul colaborării militare a Franței cu Rusia, în cadrul mai larg al Antantei Cordiale (Tripla Înțelegere) – alianță care se închegase printr-o serie de acorduri încheiate între cele două state, cărora avea să li se alăture și Anglia, ca o contrapondere la alianța dintre Germania, Austro-Ungaria și Italia (Tripla Alianță), Berthelot (promovat la gradul de colonel în 1910) l-a însoțit, în august 1913, pe generalul Joseph Joffre, șeful Statului Major, la Sankt Petersburg. Din decembrie 1913, Berthelot devine general de brigadă, primind, totodată, funcția de adjunct al șefului de stat-major[2].

În urma izbucnirii războiului, generalul Berthelot este încadrat, până în noiembrie 1914,  la Marele Cartier General, în subordinea lui Joffre, unde avea să joace un rol important în deciziile care priveau operațiile militare pe Frontul de Vest. După o perioadă petrecută la comanda unui grup de divizii aflate în rezervă, s-a distins în calitate de comandant al Corpului 32 Armată în bătăliile de la Champagne (septembrie-octombrie 1915) și Verdun (martie-iunie 1916). În septembrie 1916, avea să fie desemnat să preia conducerea Misiunii Militare Franceze care trebuia să plece spre România care se alăturase efortului de război al Antantei în vara aceluiași an[3].

Situaţia dificilă de pe frontul de la Verdun determinase Franţa să fie cea mai interesată dintre aliaţi în intervenţia română în război de partea Antantei. La 4/17 iunie 1916, armatele ruse conduse de generalul Brusilov au declanşat o mare ofensivă în Galiţia, iar la începutul lunii iulie armatele anglo-franceze au iniţiat un atac puternic pe Somme[4]. În contextul acestor operaţiuni militare, Rusia şi Franţa au solicitat imperativ la Bucureşti intrarea României în război. Aristide Briand avea să îi comunice lui Alexandru Lahovary, ministrul României la Paris, că „ora României a sosit[5]”. La rândul său, Rusia, prin ataşatul său militar la Bucureşti, transmitea autorităţilor române conţinutul unei telegrame a generalului Alexeev, şeful Statului Major al Armatei Ruse. Acesta atrăgea atenţia guvernului român că: „Situaţia porunceşte românilor de a ni se alătura nouă acum, sau niciodată[6]”. Telegrama era totodată o solicitare a intervenţiei imediată a armatei române.

Intrarea României în război era apreciată în cercurile militare franceze ca putând avea o importanţă hotărâtoare pentru evoluţia evenimentelor de pe front în favoarea Antantei. În opinia mareşalului Joffre, ea „putea să determine decizia. Să ne amintim numai – scria el mai tîrziu – că ruşii, de la începutul ofensivei lor, făcuseră mai mult de 600.000 de prizonieri austro-germani, şi că românii introduceau în luptă în jur de 600.000 de soldaţi, astfel balanţa în favoarea noastră se stabilea la totaluri impresionante[7]”.

Condițiile participării țării noastre în război de partea Antantei au făcut obiectul a două convenții, de natură politică și militară, încheiate la 4 / 17 august 1916, fiind semnate, din partea guvernului român, de către Ion I.C. Brătianu[8]. Convenţia militară prevedea, în aparenţă, clauze extrem de detaliate şi precise, care urmau să stea la baza intrării României în război, statuând şi colaborarea viitoare a armatei sale cu cele aliate. Armata rusă se angaja „să acţioneze în mod deosebit de energic pe întreg frontul austriac”, cu un plus în Bucovina, unde urma să fie „deosebit de ofensivă şi viguroasă”, încă din ziua semnării acordului militar. Erau de asemenea prevăzute acţiuni ale flotei ruse, ce avea ca misiune protejarea portului Constanţa, dar şi asigurarea navigaţiei pe Dunăre, caz în care navele se vor afla la ordinele comandamentului român. Rusia se obliga ca în momentul mobilizării armatei române „să trimită în Dobrogea două divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie, pentru a coopera cu Armata Română împotriva Armatei Bulgare”. Franța și Marea Britanie se angajau, la rândul lor, să ordone Armatei de la Salonic, condusă de generalul francez Maurice Sarrail, declanșarea unei ofensive de proporții, înainte cu 8 zile de intrarea României în acțiune.

Se prevedea, totodată, ca aliaţii să furnizeze României „muniţii şi materiale de război, ce vor fi transportate de vase româneşti sau aliate şi tranzitate prin Rusia… în flux continuu, a unui minim de 300 tone pe zi”. În limitele posibilităţilor, aliaţii se angajau să furnizeze României „cai, anvelope, medicamente, articole de subzistenţă şi dotare”, precum şi „personal tehnic necesar pentru fabricarea în ţară de muniţii şi material de război”. Erau de asemenea strict precizate, în funcţie de situaţiile anticipate, competenţele de comandă ce reveneau cartierelor generale român şi rus în operaţiunile combinate sau independente desfăşurate de cele două armate, modul de împărţire a eventualei prăzi de război sau schimburi de informaţii[9].

După un început promițător, campania armatei române, declanșată la 14/27 august 1916, avea să se soldeze cu un eșec. În lipsa susținerii militare promise de către Aliați – trupele anglo-franceze aflate sub comanda generalului Sarrail nu au fost în măsură să asigure presiunea necesară pe frontul de la Salonic, pe de o parte, iar Rusia nu a oferit sprijinul promis în Dobrogea, pe de altă parte, România s-a văzut în situația de a pierde peste 2/3 din teritoriul naţional, împreună cu Capitala ţării, guvernul și familia regală dar și o parte a populației refugiindu-se în Moldova, unde armata română rezista cu toate forţele sale. Deşi cu o capacitate combativă scăzută, aceasta nu a putut fi eliminată de către austro-germani de pe Frontul de Est.

Stabilizarea frontului pe Carpaţi şi Siret a oferit însă României răgazul necesar pentru refacerea armatei. Aceasta avea să fie reorganizată cu sprijinul  Misiunii Militare franceze, conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, care a sosit în ţară la 3 / 16 octombrie 1916. În noua sa calitate, generalul Berthelot trebuia să reprezinte comandantul-șef francez la Cartierul general român, având sub comanda sa întreg personalul militar trimis din Franța în România. De asemenea, Berthelot urma să joace rolul de consilier pe lângă Înaltul Comandament român, fiind atașat pe lângă regele Ferdinand[10].

Atitudinea lipsită de loialitate a aliatului rus faţă de România a fost surprinsă încă de la început de şeful Misiunii Militare Franceze, Henri Berthelot, în cursul întrevederii cu şeful Statului Major rus, Alexeev. Acesta din urmă considera „exagerată întinderea frontierelor de apărat şi îmi spune că – nota generalul francez în jurnalul său din 12 octombrie 1916 – armata română nu trebuie să se bizuie pe trupele ruseşti, pentru vreun ajutor, pe lungimea întregii acestei frontiere. El a şi trimis câteva divizii, ca să ajute pe români împotriva bulgarilor. Mai mult nu poate face. Românii s-au angajat fără înţelepciune şi prea târziu. În luna iulie ar fi trebuit să intre în luptă. Acum n-au decât să se apere ! Iar cu efectivele şi cu valorile lor militare, n-au decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului[11]”.

Evaluarea armatei române, precum și a situației militare pe frontul româno-rus, realizată la scurt timp de la sosirea în țară, prezentată lui Ion I.C. Brătianu și regelui, a fost apreciată pentru caracterul său echilibrat, tactul și grija generalului – așa cum remarca mai târziu I.G. Duca, membru al guvernului și un apropiat al prim ministrului României – să nu aducă „vreo ofensă […] pentru suferința noastră spirituală îndreptățită[12]ˮ.

Prin entuziasmul și optimismul său, dar și prin profesionalismul și experiența sa militară, generalul Henri Berthelot avea să joace un rol fundamental în refacerea armatei române în cursul iernii 1916/1917. Eforturile de reorganizare a armatei române au condus în vara anului 1917 la victoriile strălucite de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Sforţările armatelor austro-germane de a scoate România din război s-au lovit de rezistenţa dârză a trupelor române, care beneficiaseră de instruirea ofițerilor din Misiunea Militară Franceză condusă de Berthelot dar și de înzestrarea corespunzătoare cu material și armament modern[13].

Poziţia armatei române a fost profund afectată însă de atitudinea trupelor ruse în decursul primăverii, verii şi toamnei anului 1917. Revoluţia declanşată la 23 februarie/8 martie 1917 în Rusia a condus la o continuă dezagregare a  instituţiilor civile şi militare ale statului rus. Mai mult, starea de spirit, moralul şi în ultimă instanţă combativitatea armatei au intrat într-un proces de disoluţie.

Descompunerea constantă a armatei ruse pe Frontul de Est şi imposibilitatea practică de a mai conta pe sprijinul acesteia a reprezentat pentru România o grea lovitură. Extinderea liniei de front a armatei române făcea dificilă continuarea războiului în bune condiţii, cu atât mai mult cu cât prăbuşirea frontului rusesc era dublată de anarhie şi ostilitatea făţişă faţă de foştii aliaţi a trupele ruse aflate în retragere.

Lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a accentuat și mai mult poziţia dificilă a României. Noua putere instalată la Petrograd a emis chiar a doua zi „Decretul asupra păcii”, prin care Rusia propunea tuturor ţărilor beligerante încheierea imediată a unui armistiţiu cu o durată de cel puţin trei luni, ca o primă măsură necesară începerii tratativelor de pace. La 22 noiembrie/ 5 decembrie 1917, Rusia sovietică a încheiat, la Brest-Litovsk, armistiţiul cu Germania.

Perspectiva ca şi România să înceteze în acelaşi fel operaţiunile militare au determinat reacţia imediată a  prim ministrului Franței, Georges Clémenceau, care, îngrijorat de evoluţia evenimentelor pe frontul oriental, considera că: „Dacă evenimentele fac inevitabilă abandonarea temporară a teritoriului român, armata română va trebui să-şi continue lupta în Basarabia şi în zona Doneţului, să întărească aici acel nucleu de forţe pe care autoritatea unor condamnaţi cum este Kaledin le menţine sub ordine şi să le aducă un sprijin care poate fi decisiv pentru destinele României[14]”. Trebuie spus că, supraapreciată ca forţă combativă, armata lui Kaledin nu era în măsură nici să reziste bolşevicilor, nici să creeze un front antigerman. În dubla sa calitate de premier şi de ministru de Război, Clémenceau a dat dispoziţie generalului Hentru Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România, să pună în aplicare această formulă.

Oricât de devotat era intereselor ţării sale şi strict de disciplinat era generalul Berthelot, contactul cu realităţile locale îi arătau că dorinţa lui Clémenceau era irealizabilă. El a avertizat pe prim ministru că prima condiţie pentru înfăptuirea planului propus era existenţa a cel puţin câtorva unităţi ruse, dincolo de Prut, necontaminate de microbul revoluţiei; totodată, el atrăgea atenţia asupra condiţiilor climaterice (începutul iernii), starea deplorabilă a căilor de comunicaţie, absenţa depozitelor de aprovizionare, mediul ostil, guvernat de propaganda revoluţionară atât în rândul militarilor ruşi, cât şi a populaţiei civile şi posibilele defecţiuni din rândul militarilor români (ultima temere era lipsită de temei, având în vedere conduita de până atunci a soldaţilor şi ofiţerilor români).

Drept consecință a armistiţiului ruso-german de la Brest-Litovsk din 22 noiembrie/ 5 decembrie 1917, România a încheiat cu Puterile Centrale armistiţiul de la Focşani, la 26 noiembrie / 9 decembrie 1917. Cunoscând situaţia la faţa locului şi apreciind la adevărata sa valoare importanţa României ca factor militar pentru menţinerea frontului oriental, ministrul României la Iaşi, contele de Saint-Aulaire, prevenea guvernul francez asupra faptului că „România cu armata intactă fiind singura bază a întregii reorganizări în porţiunea meridională, soarta tuturor fronturilor orientale se joacă în acest moment aici[15]”.

Ieşirea din luptă a Rusiei atrăgea după sine izolarea completă a României şi, ca o consecinţă directă, eliminarea ultimei rezistenţe pe Frontul de Est reprezentată de armata română. Guvernul de la Paris considera că se impune susţinerea tuturor eforturilor vizând evitarea încheierii de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale, avertizând guvernul de la Bucureşti asupra faptului că Franţa „nu îşi va da sub nici o formă consimţământul pentru o pace încheiată legal de către Regele actual şi un Guvern numit de el, şi este de prevăzut că Aliaţii nu ar aproba nici ei o asemenea procedură[16]”.

Optimist asupra situaţiei militare a României, generalul francez Henri Berthelot aprecia, în ianuarie 1918, că „ne mai putem menţine în România până la sfârşitul lui aprilie, chiar dacă ruşii bolşevici se retrag[17]”, apreciere împărtăşită şi de reprezentantul Angliei la Iaşi. Din păcate realitățile militare de pe front au impus României demararea negocierilor cu Puterilor Centrale, în speranța tergiversării cât mai mult posibil a încheierii unei păci separate.

Cunoscând situaţia dificilă a României, Puterile Centrale au adoptat un ton dur în cursul negocierilor de pace cu România. La întâlnirea sa cu regele Ferdinand, desfăşurată la 14/27 februarie 1918, la Răcăciuni, Ottokar von Czernin i-a cerut imperativ regelui „să facă pace imediat, în condiţiile convenite de cele patru Puteri Aliate, condiţii din care nu poate fi schimbată nici o iotă[18]”.

Tratatul preliminar de pace avea să fie semnat în data de 20 februarie/5 martie 1918, la Buftea. La scurt timp de la semnarea tratatului preliminar de pace, membrii Misiunii Militare Franceze aveau să părăsească România. Ulterior, la 24 aprilie/7 mai 1918, avea să fie semnată ”pacea” la București. Ea avea loc în contextul defecțiunii armatei ruse și a imposibilității continuării războiului de către armata română, privată de orice posibilitate de ajutor din partea aliaților săi, respectiv Franța și Marea Britanii. Așa zisa pace, în realitate un adevărat dictat, nu a fost sancţionată niciodată de regele Ferdinand şi nu a fost ratificată de către Parlament.

De îndată ce contextul politic şi militar a permis-o, guvernul român a decretat remobilizarea armatei şi a alăturat în acest fel România în frontul Antantei.[19]. La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, regele Ferdinand ordona armatei române reintrarea în război. În aceeaşi zi, trupele franceze din corpul expediţionar comandat de generalul Franchet d’Espèrey forţează Dunărea pe la Giurgiu, obligând armata germană să se retragă în Transilvania. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, regele Ferdinand intra în Bucureşti în fruntea armatelor sale. Familia regală a fost întâmpinată la gara Mogoşoaia, aşa cum aflăm din memoriile reginei Maria, de generalul Berthelot şi de câţiva ofiţeri francezi şi englezi, însoţiţi de generalii armatei române, în frunte cu C. Prezan[20].

Valentin-Ioan Fușcan

[1] Glenn Torrey (editor), Generalul Henri Berthelot. Memorii și corespondență (1916-1918), București, Editura Militară, 2012, p. 11.

[2] Ibidem, p. 15.

[3] Ibidem, p. 19.

[4] Glenn Torrey, România în Primul Război Mondial, București, Editura Meteor Publishing, 2014, p. 24.

[5] Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919, vol. I,  p. 178-179.

[6] Ibidem, p.193.

[7] România în timpul primului război mondial, București, Editura Militară, 1996, vol. I, p. 232.

[8] O analiză succintă a convenţiilor politice şi militare cu Antanta a se vedea la Dumitru Preda, România şi Antanta. Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliţie. 1916-1917, Iaşi, Institutul European, 1998, pp. 81-85.

[9] “The Treaty under which Rumania entered the war”, în ”Current History” (New York), 10:1:2 (1919:May) p. 346-348.

[10] Glenn Torrey (editor), Generalul Henri Berthelot. Memorii și corespondență…, p. 22 și urm.

[11] Glenn Torrey, Henri Mathias Berthelot. Soldier of France. Defender of Romania, Iaşi, Oxford Portland, The Center for Romanian Studies, 2001, p. 149-150.

[12] Idem, Generalul Henri Berthelot. Memorii și corespondență…, p. 23.

[13] Importanța misiunii militare franceze trimisă în România de către guvernul de la Paris a fost redată în pagini pline de emoție sufletească de Virgiliu Serdaru, Bătălia de la Mărășești – Oituz, București, Editura Cultura Românească, 1921, p. 23-29.

[14] Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale, fond Henri Berthelot, Jurnal. Misiunea Franceză în România Aliată. 1917-1918, 1 octombrie 1916-5 mai 1919,p. 178.

[15] 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe (1879-1916), vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 1043 – Telegrama din 20 dec./2 ian. 1918, a contelui de Saint-Aulaire către Ministrul de Externe al Franţei.

[16] S.A.N.I.C., Colecția Microfilme Anglia, Rola 389, c. 125.

[17] Ibidem, c. 153.

[18] 1918 la români…, vol. II, p. 1080 – Notă din 14 / 27 febr. 1918, privind întâlnirea lui Ottokar von Czernin cu regele Ferdinand, la Răcăciuni.

[19] Ibidem, p. 187.

[20] Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, ed. I-a, [Bucureşti], Editura „Adeverul” S.A., f.a., p. 589.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină