Hajdu GYŐZŐ: Lajos Mocsáry, un ungur iubit de români. De ce UDMR-ul îl ignoră?
Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)
În epoca încordării istorice, a austerităţii violente, a asupririi brutale a naţionalităţilor a existat în monarhia Austro-Ungară un politician, publicist maghiar, Lajos Mocsáry (1826-1916) în legătură cu care conducerea UDMR tace în mod consecvent, cu toate că UDMR ar fi trebuit să ridice de mult o statuie – şi nu doar într-un singur oraş transilvănean – la amintirea acestui politician maghiar european, pilduitor.
UDMR nu îşi propune să-l urmeze pe acest splendid politician maghiar, precum şi programul său ideologic. Din cauza acestei empatii manifestate necontenit şi ferm de Lajos Mocsáry faţă de istoria naţiunii române şi faţă de soarta românilor din Ungaria, pe conducerea superioară a UDMR, de tip Markó-Hunor Kelemen, o trec fiorii reci şi se fereşte de această empatie ca dracu de tămâie.
Lajos Mocsáry şi-a sacrificat întreaga sa viaţă pentru a lupta pentru apărarea drepturilor naţionalităţilor care trăiau pe teritoriul Ungariei. A întreţinut ample relaţii cu românii din Ungaria şi a luptat ani la rând cu mult curaj pentru apărarea drepturile lor, opunându-se propagandei oficiale şoviniste care domina în epoca respectivă.
Datorită acestei atitudini, Lajos Mocsáry s-a bucurat de un mare respect şi dragoste în rândurile populaţiei române, într-atâta încât, în momentul în care a fost exclus din Partidul Independenţei – fiind şi unul dintre membrii fondatori ai acestui partid – din cauza susţinerii drepturilor naţionale şi sociale ale românilor, şi când, din cauza acestei poziţii adoptate, a fost expulzat de putere din viaţa publică, iar ca publicist a fost marginalizat, a fost redus la tăcere.
Dar chiar şi aşa, în mai 1888, la Caraş Severin, în circumscripţia electorală a opoziţiei române, alegătorii români l-au votat şi l-au trimis ca reprezentant în Parlamentul maghiar.
De ce amintesc acum de toate acestea? Deoarece, văzând exemplul dat de Lajos Mocsáry, nu pot să mă abţin ca să nu întreb: Unde e acel lider UDMR care, datorită atitudinii sale exemplare şi empatice, s-ar bucura azi, în România de atâta respect şi dragoste în oricare dintre circumscripţiile electorale ale românilor, de cât s-a bucurat, din partea românilor din Monarhia Austro-Ungară, Lajos Mocsáry?
Dar unde e acel parlamentar român, deputat sau senator, care ar lupta, cu o empatie exemplară, de neînfrânt, cu un curaj prin care şi-ar asuma absolut totul, pentru românii majoritari, aşa cum a luptat, în vremea aceea, Lajos Mocsáry, pentru drepturile naţionalităţor din ţara noastră?
În zadar se laudă propaganda udemeristă, de exemplu, că la ultimele alegeri locale funcţiile de preşedinte ale consiliilor locale din cinci judeţe au fost câştigate de candidaţii UDMR. În ziarele de limbă maghiară susţinute de UDMR nu se poate citi un cuvânt dacă locuitorii români, care sunt în majoritate în judeţele Mureş, Bihor şi Satu Mare i-au votat sau nu pe liderii UDMR.
De fapt, în fruntea judeţelor amintite liderii UDMR au ajuns în urma unor negocieri neprincipiale care au avut loc în cadrul consiliilor locale între partide, nu datorită simpatiei, dragostei şi respectului populaţiei române majoritare au ajuns liderii UDMR. Întrebarea mea referitoare la liderii UDMR, similară cu cea privind pe Lajos Mocsáry, este, evident, retorică.
Dar cum să fie un lider UDMR atât de popular şi acceptat, în condiţiile în care pentru el „România nu este patria natală în adevărata sa valoare”, care ocăreşte cea mai mare sărbătoare naţională a poporului român, care se lansează în atacuri anticonstituţionale împotriva acelei patrii natale în care a crescut, munceşte şi trăieşte şi încă în mare pompă?
Până când nu vor intra pe eşichierul politic acei tineri politicieni maghiari din România pentru care singura patrie natală este România şi care poartă, în mod natural, o empatie în inimile şi sufletele lor faţă de istoria şi destinul poporului român fratern, până atunci reprezentarea şi apărarea intereselor naţiunii maghiare din România vor fi monopolizate în continuare de figurile lipsite de empatie ale UDMR, cu toate că este tot mai clar că această organizaţie nu se mai bucură de susţinerea pan-maghiară din România.
Hajdu GYŐZŐ
Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)
Cunoaşte Lumea --> Prima pagină
Nu exista un popor maghiar. Poporul maghiar este un artefact al papalitatii in conlucrare cu oculta europeana de la acea vreme.
Bine, papalitatea insasi este, in splendoarea pe care i-o „admiram” astazi, in definitiv, un produs al aceleiasi oculte.
„Poporul maghiar” este de fapt o populatie, in covarsitoarea-i majoritate, de sorginte getica, adica se trage din ostrogotii lui Valamir, ai lui Teodemir si ai lui Videmir, fratii care, impreuna cu poporul ostrogot pe care il conduceau, au trait inca de pe vremea lui Attila (sec. V) in arealul panonic.
Getii ostrogoti, adica vlahii din panonii, deveniti intre timp crestini numiti ortodocsi dupa Marea Schisma, sub imensa si consecventa presiune a papalitatii schismatice, au fost supusi unui proces sistematic de deznationalizare si prozelitism care dupa aproape o mie de ani de desfasurare are ca rezultat „capodopera” careia azi i se spune „popor maghiar” si al carei scop ascuns este acela de a constitui un cap de pod incredibil de subversiv-agresiv in spatiul crestin de rit ortodox.
Despre faptul ca „maghiarii” sunt de fapt vlahi deznationalizati am auzit pentru prima data la Mircea Dogaru, istoricul militar care, dincolo de pacatele sale, este un „greu de ucis” pe meseria sa. Eu, unul, il cred.