Gral. Dr. Mircea CHELARU: România şi naţionalismul constituţional

Ideile din acest capitol încearcă să compună o viziune nouă asupra ideii de naţional şi naţionalism într-o societate   românească cu pretenţii de modernitate, dar încă insuficient de bine pregătită să primească inovaţia din interiorul său, fiind tot mai adesea ademenită să „deguste” produse ideologice străine, greu asimilabile în mod natural.

Această sintagmă (naționalismul constituțional) este definită din chiar art. 1 al Constituţiei României şi are drept obiectiv principal Statul naţional, cu caracteristicile sale de suveranitae, independenţă şi inalienabilitate teritorială.

Atacurile asupra acestui articol din partea reprezentanţilor minorităţii maghiare formulate în amendamentele la legea pentru revizuirea Constituţiei, par a fi sprijinite pe argumentele furnizate de ipotezele de lucru europene asupra cărora ne-am aplecat în detaliu până acum.

Neconstituţionalitatea unei astfel de abordări se constată în momentul introducerii în discurs a stipulaţiilor din articolul 148 al. (1), deoarece produce efectul de intangibilitate al primului articol […].

O personalizare directă a statului naţional este dobândită de Preşedintele Republicii care, conform art. 80 al. (1) devine garantul independenţei naţionale. În ce măsură această garanţie este şi operaţională ţinând cont de competenţele atribuite sau limitate, este o cu totul altă problemă.

Cert este că, prin constituţie, valoarea funcţiei prezidenţiale devine naţională. În acest fel, manifestarea oricărei discriminări ale majorităţii etnice este practic imposibilă, întrucât, în aceiaşi termeni constituţionali, preşedintele reprezintă  toţi cetăţenii statului naţional, faţă de care nu practică nici o diferenţiere pe criterii de rasă, religie, sex, opinie socială sau de avere (art. 4, al.2).

Construcţia instituţiilor naţionale a suferit multe diferenţe şi ajustări în procesul de armonizare cu Uniunea Europeană. Naţionalismul constituţional românesc nu a avut nici cea mai mică notă de rigiditate.

Cu toate acestea,  conducerile politice succesive au promovat o abundenţă de acte normative mai mult decât tolerante, insidios speculate, care a diluat funcţia  naţională a statului într-un mod exagerat, aducându-l în situaţia de a-şi pierde din vigoarea conservativă a valorilor fundamentale, redefinindu-se într-o largă paletă de termeni în ambiguitate.

Cartea NAȚIONALISMUL ȘI EUROPA NAȚIUNILOR poate fi achiziționată de aici: https://dacia-art.ro/index.php/carti/carti-pentru-adulti.html

Hibridarea naţionalului cu teoriile globaliste a dat expresia cea mai concludentă în proiectul de lege pentru modificarea actualei constituţii.

Eliminarea criteriilor de definiţie  şi de manifestare a paternului  naţional prin introducerea unor prevederi impuse face ca abordarea critică de faţă să producă şi soluţiile care urmează […].

O primă punere în temă este faptul că toate construcțiile teoretice readuc în tehnica arhitecturală dreptul natural.

Aşa cum a fost apreciat, dreptul natural va rămâne nu doar o dilemă în istoria umanităţii, ci şi o mare „pacoste” viitoare pentru politicienii lumii […].

Subliniem că această teză nu este pusă doar în termenii de referinţă academici.

Aici este gândită reforma societăţii româneşti, dar se poate adăuga: fără o pregătire prealabilă a omului politic şi/sau de stat, înseamnă a visa la evoluţia socială fără a promova condiţiile reale care îi fac posibilă realizarea.

Putem fi perfecţionişti, dar nu iluzionişti, nu utopici.

Secolul XXI, aşa cum a început, ne arată că deja au apărut noi concepte sociologice bine ambalate în paradigme politice, care vizează lansarea unor reguli abia bănuite, dar şi modificarea structurală a ordinii sociale şi implicit de reorganizare a vieţii umanităţii!

Această societate în care natura umană îşi revendică drepturile sale iniţiale, din păcate nu şi-a evidenţiat noua ordine morală, îndeosebi în interiorul comunităţilor mari şi distincte, pe care încă le numim naţiuni.

În această lume a haosului funcţional şi turbulenţei existenţiale, ascunse dar activ întreţinute, noi ne reîntoarcem cu atenţie şi respect la esenţe. Iar suma acestor esenţe, în planul existenţei colective, este Naţiunea. Pentru noi, în particular, colectiv înseamnă Naţiunea Română.

În condiţiile în care omenirea de-abia se mai vede prin hubloul opac al supravieţuirii, trebuie regândite cele două tipuri de relaţie: dintre individ şi colectivitate, între naţiune şi umanitate […].

Întoarcerea la natural, la condiţia firească stabilită de Creator nu va putea fi produsă decât printr-o necesară şi profundă revoltă a elitelor lucide contra colonialismului ideologic mondial şi restabilirea unei aristocraţii cerebrale pline de merit şi virtute morală.

Încercând a identifica perioadele înţelegerii de sine a Europei, am putut constata, pe parcursul acestei cercetări, că aici este leagănul tuturor marilor aure spirituale care au revoluţionat omenirea, dar şi furnalul războaielor continentale, adesea exportate în toată lumea.

Iar persoana colectivă care a suportat toate cruzimile a rămas pe mai departe naţiunea, indiferent de cum s-a numit ea […].

Modalitatea prin care naţiunea se defineşte ca o comuniune de voinţă a unui grup de indivizi, supuşi regulilor de grup pe principiul etnic şi lingvistic, este esenţializată mai târziu de redefinirile marxiste sub formele sale derivate în mai toate şcolile postmoderne europene, şi nu numai.

Cazul românesc este o policromie a incidenţelor. Aici găsim toate curentele, mai mult sau mai puţin cristalizate, dar în fapt, în viaţa de zi cu zi, semnificaţia naţiunii şi consecinţa psihologică asupra indivizilor săi a rămas aproape intactă.

Este de remarcat faptul că polemica în jurul chestiunii a scos la iveală nu doar o atitudine plină de extravaganţe abstracte împinse până la aberaţie, dar, mai ales, o anume tactică ad-hoc de distrugere a conceptului de naţional în parametrii săi pozitivi şi acceptabili.

Naţiunea, în aceste circumstanţe, a putut fi contestată ca fapt natural şi transferată în interiorul artificial al unui construct discursiv. În anumite abordări conceptuale recente, naţiunea română este o specie a „platonismului etnic”, individul fiind deja un accident în raport cu substanţa naţiunii.

Supralicitarea personalităţii colective cu propagarea unui orgoliu de mulţime născut din conştiinţa apartenenţei la un anumit spaţiu, dar şi la o anume origine, conduce necondiţionat la procesarea atomizării grupurilor, întrucât indivizii astfel grupaţi sunt consideraţi reali doar dacă se raportează la forma etnică originară […].

Ceea ce ne târâie încă în dezbateri sterile şi ne face să zăcem în incertitudini este tocmai faptul că se pune într-o permanentă antagonie identitatea individuală cu identitatea colectivă.

În spaţiul românesc acest aspect de contuzie fără contact între colectivitate şi individ provine din conştiinţa colectivizată a individului postcomunist.

Acest tip de individ ar vrea să fie liber în detrimentul ordinii, dar ar vrea să aibă şi ordine, fără să-i fie ştirbită libertatea.

Aici nu se pune numai problema analizei identităţilor pe care naţiunea română şi  le-a asumat, ci mai degrabă se scoate la iveală resortul restrictiv, am spune conservativ în relaţia cu exteriorul invaziv, dacă nu chiar cu universalul.

Realizarea individului, ca entitate organică, în jurul căruia gravitează sau ar trebui să graviteze toate valorile, nu mai poate fi înţeleasă în termenii lui Hegel (naţiunea este realitate, iar individul nu!).

Dar cine sunt purtătorii reali ai drepturilor şi libertăţilor şi cum ar trebui aceştia să fie identificaţi este, şi pe mai departe, o sarcină dificilă a managementului social contemporan. S-ar părea deja că ne apropiem tot mai mult de esenţa conceptului de naţiune civică, unde diferenţa specifică etnică este profund diluată.

Această abordare este de fapt o sinteză a unor noi componente ale unei concepţii distincte. Este esenţial a se înţelege, pentru economia construcţiei ulterioare, că recunoaşterea unor identităţi diferite nu oferă şi regulile care să legitimeze funcţionarea lor independentă şi nici nu soluţionează incompatibilităţile dintre acestea.

În discursul său din 1996 de la Aachen, V. Havel avea să reamintească liderilor europeni: „Scopul Uniunii nu este suprimarea identităţii sau conştiinţei naţionale, dimensiuni ale identităţii umane, ci mai degrabă eliberarea fiinţei umane din sclavia colectivismului etnic”.

Nu ştim dacă V. Havel avea sau nu cunoştinţă de valoarea conservatorismului englez, dar a fost foarte aproape de Margaret Thatcher, când aceasta afirma, la Brugges, în 1988: „Europa este o familie de naţiuni ce se înţeleg mai bine, ce se apreciază mai mult, făcând mult mai mult împreună, dar savurând propria identitate naţională, nu mai puţin decât efortul comun european” .

Mircea Chelaru, „Naționalismul și Europa națiunilor. Despre patologia civilizației europene”, Editura Uranus, București, 2018

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină