Grădinile particulare ale Bucureștiului de altădată

Plimbându-ne astăzi prin cartierele Bucureștiului, observând curțile betonate ale caselor și blocurilor, în care cu greu mai supraviețuiesc câțiva copaci, nu ne putem imagina un timp în care capitala părea o imensă grădină, „un oraș împestrițat de copaci și flori”.

Însă nu o grădină riguros trasată, precum cea franceză, în care „spiritul împinge natura către margini” și o subordonează geometriei. Ci un spațiu edenic, „sănătos și festiv” în care totul era pe măsura omului.

Grădinile elaborate după model occidental nu au lipsit cu desăvârșire din Bucureștiul de odinioară.

Sursele documentare ne vorbesc despre grădina lui Brâncoveanu, de la Palatul Domnesc de „formă pătrată, în stil italian”, de cea „desenată” a lui vodă Mavrogheni de la capătul Podului Mogoșoaiei, care era „străbătută de alei radiale plantate cu pomi care o împărțeau în 16 triunghiuri egale” sau cea a boierilor Văcărești de la Băneasa, unde se aflau „toate înfrumusețările cu puțință”.

În studiul „Despre grădini și modurile lor de folosire”, Dolores Toma înaintează teza conform căreia propriu culturii noastre este un alt tip de spațiu vegetal amenajat, „grădina-codru”, un loc al odihnei și desfătării în care dimensiunea estetică o secondează pe cea ludică.

Inițial, grădinile luxuriante care aparțineau domnitorului sau marilor boieri aveau o dublă funcționalitate, atât de grădini publice dar și private, fiind puse la dispoziția „norodului” în anumite zile sau chiar tot timpul anului.

Accesul neîngrădit la spațiul vegetal era văzut ca un act de milostenie, proprietarii îngrijindu-se să facă locul cât se poate de plăcut „spre podoaba și mângâierea privelei de obște”.

Astfel, toate clasele sociale cultivau arta de a petrece în grădină, prin simple plimbări sau participând la distracții aferente timpului festiv.

Călătorii străini consemnează serbările populare gustate de bucureșteni, cu ospețe, muzică, dans și „divertismente”: întreceri cu cai sau butci, jocuri acrobatice, balansoare, călușei, leagăne, focuri de artificii etc.

Adesea, în perimetrul grădinilor se aflau biserici sau mănăstiri, prezență ce amplifica dimensiunea sacră a sărbătorii în mijlocul naturii.

Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, termenul „grădină” este asociat din ce în ce mai des cu grădina particulară, din jurul fiecărei case, în timp ce traseele consacrate de la Filaret, Cotroceni, Herăstrău sau Colentina devin „primblări de petrecere” ale orășenilor.

Noile grădini amenajate în textura urbei și la marginea orașului, date spre folosință citadinilor („aleea” Kiseleff, mai târziu Cișmigiul), primesc în presa vremii titulatura de „grădini publice”.

În funcție de amplasarea lor, la marginea sau un centrul orașului, gospodăriile celor cu stare variau în dimensiuni, având curți și grădini pe măsură.

Unele, precum grădina Eliad sau proprietatea Cornescu aveau mai multe hectare, întinderi pe care astăzi se află mai multe cartiere.

Despre frumusețea Bucureștiului din acea vreme scrie Iosif Genilie, profesor la Sf. Sava: „În lăuntrul Bucureștilor mai toate casele sunt într-o grădină plină de pomi, copaci, floreturi și verduri, ce înfigurează, vara mai ales, un codru mare și cel mai frumos prospect de o capitală, care, cu îndestularea celor trebuincioase, a pometurilor și primblărilor desfătătoare, se face adevărată cetate de bucurie […].” (Geografia, 1835)

Grădinile particulare ale protipendadei erau amenajate cu mare trudă de grădinari străini, pentru desfătarea simțurilor și a sufletului.

Oazele de verdeață propuneau o „imersiune” terapeutică, restauratoare. Ochii „se veseleau” descoperind pomi seculari, flori de diferite culori și forme care articulau un limbaj de taină, înțeles doar de inițiați.

Texturile diferite, plăcerea răcorii și a statului „tologit” în iarbă lângă un „avuz de marmură” incitau simțul tactil, invitau la odihnă sau contemplare.

Miresmele florilor și ale plantelor aromatice însoțeau mesele în familie, momentele de convivialitate în anotimpurile calde, acompaniate de acordurile muzicienilor iar, în lipsa lor, de trilurile păsărilor.

Ulysse de Marsillac, atent observator al transformărilor prin care trece societatea românească în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, anunță în paginile „Le Journal de Bucarest” un „simptom fericit”: „noul gust pentru grădini.”

„Una dintre cele mai elegante e aceea a prințului Știrbei. Este un parc în miniatură, înconjurat de ziduri mari, plin de copaci magnifici, împodobit cu vase de marmură și chioșcuri; iată un retiro foarte aristocratic.

Doamna Maria Filipescu posedă un adevărat parc, împodobit cu o vegetație luxuriantă, bogat în flori, verdeață și ape; e una dintre cele mai încântătoare podoabe ale străzii Mogoșoaia […]

În proporții mai modeste, grădina lui Emanuel Lahovary este foarte drăguță. Aceea a domnului Ștefan Bellio ar putea fi ușor transformată într-un parc magnific. Nu spun nimic despre grădinile de dincolo de strada Mogoșoaia. Există unele foarte frumoase. Dar ele se află deja la țară.”

Pentru înfrumușețarea acestor colțuri de natură miraculoase se utilizau soiuri de plante autohtone, precum și unele aduse, contra unor sume considerabile, din diferite părți ale lumii.

Expozițiile de flori exotice „pentru doritorii florilor și pentru botaniști” ofereau prilej pentru alte achiziții.

De obicei, „floretul” era compus din „tilipane” (lalele), „zambile bătute”, „micșunele înfoiate”, garoafe, „mușcate crețe”, „vioale”, și multe altele, flori dispuse fără o ordine aparentă alături de verdeața abundentă, ierburi aromatice și „pomet”.

Dintre toate florile cultivate, trandafirii făceau frecvent obiectul unor colecții, fiind căutați nu doar pentru valoarea lor estetică etc.

Petalele rozelor intrau componența unor rețete medicale, cosmetice și, mai cu seamă, în componența reginei dulcețurilor.

În București, cea mai cunoscută grădină de trandafiri era cea a preotului Ilie de la Cotroceni, amenajată în 1869. Mai mult decât o plantație de trandafiri, creația preotului părea „un model imaginar al grădinii paradisiace”, cu peste opt sute de roze, viță-de-vie, plopi, cireși, flori de câmp, bolți de coacăze și o sută de stupi.

Iarna, reprezentanții elitei sociale își delectau simțurile în sere și oranjerii. În „florării” creșteau plante utilizate în scop decorativ, pentru parfumarea încăperilor, în alimentaţie şi în profilaxia unor boli.

Inventarul exprimă o diversitate exuberantă: lămâi, portocal, dafin, leandru, smochin, aloe, mirt, arbore de jad, verbină, iasomie, trandafir, garoafă, maghiran, rozmarin, crizantemă, passiflora, crin, anghinare, ridichi de lună, andive, salată etc.

Tot Ulysse de Marsillac observa compromisul pe care Bucureștiul trebuie să-l facă pentru a deveni un oraș modern, jertfind natura pe altarul proiectelor urbanistice:

„Când am venit prima oară la București, pitorescul domnea fără rival. Cât era de frumos bătrânul oraș, cu casele lui turcești, grădinile umbroase, străzile sinuoase și populația pestriță care se înghesuia pe promenadele publice în zilele de sărbătoare […], adică în toate zilele anului!

Era o sărbătoare și pentru ochi haosul acela de verdeață, unde veneau fără teamă mii de păsări și de unde se auzeau fără încetare cântecul lăutarilor și strigătelor vesele ale unui popor născut pentru a se distra.

Toate acestea tind să dispară și vom avea curând, după cum merg lucrurile, un oraș drept, rece și insipid la fel ca toate orașele moderne.” (Le Journal de Bucarest, 1876)

În 1889, Ion P. Licherdopol critica urâtul obicei de a construi case unele lângă altele, fără curți, fără grădini, fapt remarcat și de Al. Macedoski:

„Unde mai sunt acele curți de case care păreau să nu se mai sfârșească, și-n al căror mijloc sălcii și plute bătrâne umbreau o cișmea de zid […] Dar curțile în care se plimbau cocorii și păunii?

Dar cele din care se ridicau stoluri-stoluri fel de fel de porumbei? Ce să mai întrebăm de trandafirii de prin curți?[…]” (Casa cu nr. 10, Literatorul, 1883)

Text: Alexandra Rusu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor)

În imagine: Vedere din București luată de pe clădirea Teatrului cel Mare spre grădina Cișmigiu, Ludwig Angerer, 1856, fotografie aflată în patrimoniul Muzeului Municipiului București

Sursa: https://mmb.atcsol.ro/index.php?start=20&id=17…

Bibliografie:

Dan Dumitru Iacob, Elitele din Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sociabilitate și divertisment, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015

Ștefan Lemny, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Polirom, Iași, 2017

Dolores Toma, Despre grădini și modurile lor de folosire, Polirom, Iași, 2001

George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1981

Constanța Vintilă-Ghițulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860, Humanitas, București, 2015

Gabrielle van Zuylen, The garden. Visions of Paradise, Thames & Hudson, London, 1995

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină