GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

În Destinul multimilenar al Neamului, Elita Feminină a jucat roluri de excepţie în natura monarhică, socială, culturală, politică, religioasă, definind şi redefinind sensul mesianismului dacic, românismul, creştinismul ortodox.

Elita Creştină Feminină Românească a secolului al XX-lea a înregimentat fiinţe inteligente, delicate, gingaşe, curate, spirituale, spiritualizate, harice, culte, dar mai ales neclintite în demnitatea şi idealul lor jertfelnic naţionalist-creştin.

Tinereţea Primăverii lor, entuziasmul creator, elanul jertfitor, suferinţa izbăvitoare, rugul aprins al rugăciunii, ascetica îndurării, mistica iertării au regenerat Neamul. Corola lor s-a împletit în har prin toate Fetele frumoase ale României Carpatine […].

Moștenire de la Maria Tereza

Temuta închisoare se află în centru oraşului care beneficiază de cea mai rece temperatură din ţară. Iarna pur şi simplu încremeneşti. Este una din perlele lăsate cadou de Habsburgi.

Până în anul 1955 închisoarea a servit de adăpost deţinutelor de drept comun, apoi celor politice. În vara anului 1956, toate deţinutele persecutate religios şi cele politice au fost aduse la Miercurea Ciuc, unde au avut parte de un regim crunt de sever şi ermetic izolat faţă de lumea oropsită de afară.

După transportul infernal al dubei aproape fără aer, într-o beznă compactă, neprevăzută cu geamuri ori bănci erai azvârlit într-o curte mare, parcă erai eşuat pe un ţărm, unde în loc de pustiu întâlneai doar ura administraţiei spoliatoare.

O clădire mare în formă de U, alcătuită dintr-un parter şi un etaj, mărginită de o curte pătrată, pardosită cu pietroaie era prima înfăţişare ce se remarca ochilor resemnaţi. Zidurile destul de groase, arăta arhitectura habsburgică a închisorilor din Ardeal, după chipul călăului asupritor al Neamului, Maria Tereza.

Celula boltită se sprijină pe ziduri destul de groase, semănând cu o peşteră în care sunt adăpostite vaietele, chinul, îndurarea şi suferinţa celor mulţi, de multă vreme asupriţi, care i-au trecut pragul spre durere, spre sfâşiere. Zăvoarele uşii masive avertizau din start zornăitul de ghilotină al surghiunului care te aşteaptă, făcându-ţi viaţa calvar.

Surghiunul concentraţionist ateu avea ca şi regiunea în sine două anotimpuri: unul foarte rece, când li se oferea totul: celulă, înfometare, frig, boli, percheziţii, jaluzele de lemn, stricteţe maximă, pedeapsă, cătuşe, epuizare fizică, teroare psihică, izolator şi altul încremenit peste care trona înveşmântat în ger, nimicul ca: nimic! nimic! nimic!

Nimic nu le era permis: nici pachet, nici vorbitor, nici ziare, nici cărţi, nici scrisori, nici scris, nici vorbit, nici gânduri, nici şoapte… Nimic despre ce se întâmplă afară…

„În unsprezece ani de zile, nu am ştiut de ai mei; în unsprezece ani de zile, nu am văzut un fruct, un măr, o ceapă; în unsprezece ani, nu am văzut o salată verde, nimic, nimic… Mai rău decât atât, la Miercurea Ciuc erau nişte ziduri groase şi cum iesea un firicel de iarbă printre pietroaiele din curte, puneau sare ca să nu crească, să nu vedem nimic verde. Nu zăream decât un colţişor de cer deasupra noastră.” (Aristina Pop-Săileanu, „Să Trăiască Partizanii Până Vin Americanii” Fundaţia Academia Civică-2008, p. 95)

Nouă luni de încremenire în ger

[…] Frigul, foamea, frisoanele ţeseau o pânză de somnolenţă permanentă, unde umbra zgribulită a fiecăreia rămânea încleştată ca un sloi de gheaţă.

În timpul unui an de zile la Miercurea Ciuc, trei luni de zile sunt brodate pe răcoare, iar restul, celelalte nouă sunt încremenite de ger, peste pragul cărora de-abia puteau păşi amintirile printre zeghiile roase, din lumea de dinaintea închisorii.

„Doruri vagi ne cutremurau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cerc de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 292)

(Gheorghe Constantin Nistoroiu, „Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc” – fragmente)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină