Geografia timpului. Recenzie

Robert Levine (1945 – 2019) a fost un renumit psiholog american și profesor la California State University din Fresno, Statele Unite.

De-a lungul carierei, în calitate de profesor invitat, și-a desfășurat activitatea și în alte universități de prestigiu de pe mapamond (Universidade Federal Fluminense din Niteroi, Brazilia, Universitatea de Medicină Sapporo din Japonia, Universitatea Stockholm din Suedia sau Universitatea Durham din Marea Britanie), unde și-a consolidat cercetările în domeniul psihologiei sociale.

Cu toate că studiile sale dezvoltă tematici variate, de la persuasiune și manipulare la temeiurile fericirii și construcția sinelui, Levine a fost mereu preocupat de modul în care diferite culturi definesc și folosesc timpul, subiect urmărit în „Geografia timpului. De ce timpul nu se măsoară la fel în toate culturile”.

Lucrarea poate fi considerată și un ghid cu ajutorul căruia putem să navigăm mai ușor provocările timpului propriei culturi, căci, după cum autorul afirmă, „felul în care ne construim și ne folosim timpul definește alcătuirea și calitatea propriei existențe”.

Pentru a descoperi formula „prosperității temporale”, Levine se lansează în studierea sistematică a constructelor temporale din diverse culturi, pornind de la presupunerea că locurile, ca și oamenii au personalitatea lor.

În urma cercetărilor de teren realizate în colaborare cu studenții săi și alți cercetători din diferite arii ale științelor sociale, adună un bogat material care, prezentat publicului într-o formă accesibilă, propune o lectură antrenantă, pe alocuri amuzantă, savoare născută din exemplele de ciocniri culturale cu care echipa s-a confruntat.

Analiza culturală operată de Levine urmează accepțiunea dată de Clifford Geertz: „analiza culturală înseamnă a bănui sensuri, a examina bănuieli și a formula concluzii explicative pornind de la ceea ce s-a bănuit”.

Prima parte a lucrării, și cea mai amplă, vizează timpul social și pulsul culturii (tempoul, durata, viața pe ceas vs viața în timpul evenimențial, regulile timpului).

Comparând ritmul vieții din mai multe țări din întreaga lume, Levine observă că oamenii tind să se miște mai repede în locuri caracterizate de o „economie sănătoasă, cu un grad înalt de industrializare, o populație mai mare, climă mai rece și o cultură orientată spre individualism”.

Observațiile sale nu au valoare universală căci „timpul are o țesătură mereu schimbătoare” iar factorul uman poate determina diferențe între membrii aceleiași culturi.

Aflăm că ceasul nostru intern „este de 400 de ori mai imprecis” decât cel mai bun instrument mecanic de măsurare a timpului iar, la nivel individual, viteza cu care este percepută mișcarea timpului poate fi distorsionată de o mulțime de factori psihologici: caracterul agreabil (timpul trece greu când vrem să treacă repede și repede când vrem să ne bucurăm de el), gradul de urgență (cu cât urgența este mai mare cu atât timpul trece mai încet), cantitatea de activitate (când sarcina este provocatoare durata temporală pare să se comprime), varietatea (cu cât varietatea este mai mare cu atât timpul pare a se mișca mai repede) și natura sarcinilor care poate să declanșeze experiența fluxului (când o persoană este complet captivată de activitatea pe care o desfășoară).

Lucrării nu-i putea lipsi „o scurtă istorie a timpului măsurat pe ceas” care însă nu descrie tipologiile dispozitivelor de măsurat timpul ci mecanismul care a transformat timpul într-o monedă de schimb.

Dacă pentru o bună parte din istoria umanității activitatea omului a stat la baza măsurării timpului, odată cu instituirea „timpului corect”, în vederea sincronizării activitățiilor umane, s-a impus și un nou ritm al vieții colective.

Astfel, „timpul de pe ceas” a devenit măsura succesului. Oamenii au fost „obiectivați, cuantificați și redefiniți în limbajul ceasurilor și al mecanismelor”.

Pentru Levine, „noul computime reprezintă astractizarea finală a timpului și desprinderea completă de experiența umană și de ritmurile naturii”.

Prin intermediul metodelor științelor sociale, autorul identifică două tipuri de sisteme temporale, cel monocron, al timpului de pe ceas și cel policron, al timpului evenimențial, fiecare cu neajunsurile sale.

Când ceasul predomină, timpul este guvernat de regulile economiei iar aspectele umane tind să fie subevaluate.

Când activitățile individuale/colective predomină „poate să apară haosul neproductiv”.

Levine e de părere că cea mai sănătoasă abordare în navigarea realității cotidiene este aceea de a combina „P-time” și „M-time”, în funcție de situație, abilitate care trebuie deprinsă.

În a doua parte a lucrării, autorul își propune să atingă un grad mai ridicat de obiectivitate, măsurând ritmul vieții în 31 de țări de pe mapamond, folosind drept piloni: viteza de deplasare a pietonilor în zonele centrale, viteza de lucru a funcționarilor și precizia ceasurilor publice.

În grile apare și România anilor ’90, situată pe locul 25 la ritmul vieții, 30 la viteza de deplasare, 29 la așteptarea la poștă și 5 la precizia ceasurilor.

Restrângând aria de cercetare, Levine analizează ritmul cotidian în 36 de orașe americane (ritm general, viteză de deplasare, viteza de lucru a funcționarilor, viteză de vorbire, număr de ceasuri purtate), demonstrând că nord-estul Statelor Unite se mișcă mai rapid în comparație cu vestul.

De asemenea, studiul dezvăluie corelații între sănătatea, fericirea sau generozitatea locuitorilor și tipologia de oraș.

Din analiză reiese că „la dolce vita” se manifestă cu precădere în vestul Europei unde angajații au găsit un echilibru între productivitatea la locul de muncă și timpul liber petrecut într-un mod satisfăcător.

Însă, cercetarea evidențiază și numeroase contradicții. Paradoxal, orașele cu un ritm grăbit al vieții, în care mulți oameni manifestă comportamente nesănătoase, par să se situeze cel mai bine la capitolul fericire, asigurată prin confort material și un standard de viață care sporește în general calitatea vieții.

Pe de altă parte, orașele în care „graba este considerată o încălcare a eticii” nu sunt neapărat locuri ale solidarității și generozității.

Atât în locurile cu ritm rapid, cât și în cele cu ritm lent, oamenii aleg dacă să-și facă timp sau nu pentru ajutorarea semenilor, proiecte sociale, ș.a.

O cultură a muncii până la epuizare (Japonia) poate să se situeze foarte bine la capitolul sănătate, deoarece repercusiunile sunt atenuate de sentimentul sprijinului social care domină.

Ultima parte a lucrării este dedicată învățării unui nou limbaj, acela al codurilor temporale și valorilor fundamentale specifice fiecărei culturi.

Cele opt lecții pe care autorul le formulează au menirea de a ne ajuta să evităm conflictele culturale „în care comportamentele bine intenționate sunt interpretate ca trăsături negative de caracter”.

Drept exercițiu final, Levine ne propune căutarea echilibrului, fie prin ascultarea propriului ritm („propriul toboșar”) sau prin deprinderea multitemporalității, o flexibilitate care îți permite să navighezi între ritmul ceasului și ritmul evenimentelor, între activitate și inactivitate.

În limba engleză, lucrarea a fost publicată în 1997 (prima ediție). Cititorul din 2022 va simți cu siguranță nevoia unei completări, sub forma unui capitol dedicat provocărilor ritmului vieții din secolul 21.

În schimb, putem percepe „lipsa” ca o temă de reflecție propusă fiecăruia dintre noi de profesorul Robert Levine.

Text: Alexandra Rusu

În imagine: Un ceas de perete cu pendul în stil Art Nouveau pe care îl puteți admira la Casa Filipescu-Cesianu.

Bibliografie: Robert Levine, Geografia timpului. De ce timpul nu se măsoară la fel în toate culturile, Humanitas, 2022.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină