G-ral (r) dr. Mircea Chelaru: Statul român – un stat orb și surd, care se dă „fată mare” democrată

Simbolistica  maghiarilor în Transilvania  a devenit covârşitoare şi exasperantă. Guvern după guvern s-a întrecut în a produce favoruri unei făcături politice numită udemere pentru a-şi menţine la putere propriile partide debile.

Bineînţeles, prin şantaj la drumul mare. Şi ce avem azi?… Şcoli româneşti în care se predă în maghiară, universităţi şi licee segregate etnic, condiţii de încadrare a funcţiilor publice mai severe ca la Budapesta, unităţi militare diminuate sau desfiinţate din zonele desenate stat majoristic de Marko Belo, în timp ce au loc ceremoniale ale gărzilor iredentiste pe bulevardele cu numele criminalilor de război sau a asasinilor de popor român, în masă.

Acestora din urmă, guvernul nefericitului de Năstase le-a ridicat statuia de la Arad, zice-se ca simbol al reconcilierii istorice după model franco-german. Eroare, domnule fost premier!

Este un simbol permanent al umilirii  noastre  naţionale, este  paroxismul discreditării românilor, la care aţi subscris cu toată camarila de lachei şi curve politice deghizate în aprozi europeni.

A fost premisa incendierii casei lui Avram Iancu după ce l-au executat public prin spânzurătoare.  Iar făptaşii ne râd în nas! Asta aţi făcut, domnilor guvernanţi de atunci, care vreţi cu orice chip să vă explicaţi complicităţile de astăzi […].

Un guvern întreg de defectori, prin 2007, a făcut şedinţe comune cu similarii lor de la Budapesta, dar nu pentru „pacea popoarelor”, ci pentru a renunţa la Fundaţia marelui patriot român Emanuil Gojdu!

Că unii s-ar fi săturat de România n-ar fi mare lucru, dar ce te faci când alţii, cu pretenţii de regi, semnează declaraţii tâmpite de cosuveranitate în schimbul recunoaşterii lor drept suverani. Un fel de schimb în natură, suveran contra cosuveranitate.

Astăzi, vor partide transilvane, limbă transilvană, recunoaştere internaţionlă independentă, mitropolie  unică sub viperajul lui Laslo Tokeş. Vă vine a crede cât de mult uităm?

Nu este vorba despre exclusivism românesc în aceste rememorări, ci de o microinventariere a relelor care se abat peste românii transilvăneni, din ce în ce mai nesiguri de ţara lor.

La răsărit, după  acelaşi scenariu, s-a vrut un partid al moldovenilor, o limbă moldovenească, o istorie a moldovenilor. Subiectul unionist este prohibit, eliminat din dezbaterea publică.

Elementul etnic românesc  este  anvelopat  în  spatele   regionalismelor  pravoslave   susţinute de sute de ziare, posturi de radio şi televiziuni în limba rusă.

Iar statul român se dă „fată mare” democrată, care nu se amestecă în treburile   interne ale  altui  stat. O gândire  emanată dintr-o ocluzie  neuronală care s-a blocat în clişeul unei ideologii ostile nouă, românilor.

Românii de acolo sunt surclasaţi economic de firmele vampir ale imperialilor, de serviciile secrete ale clonelor comuniste antiromâneşti şi de colaboratorii fideli ai neocominternismului găzduiţi de Bucureşti.

Iar statul român se poziţionează într-un spectator orb şi surd. Sloganuri găunoase precum că suntem în Europa, că graniţele nu mai contează, că este vremea unei frăţii universale, sunt doar masca unor gânduri ascunse şi a unor evenimente încă nevenite!

În timp ce se şterg graniţele exterioare, apar, subversiv şi nevăzute, dar dureros  resimţite, graniţe  interioare. Graniţe ale etnicilor colonizanţi tiptil – tiptil, ale resurselor de aur ce urmează să plece către alte zări…

Şi drumuri. Drumuri ale bejeniei, drumuri ale exodului care depopulează teritoriul de  români, drumuri  ale defrişărilor, drumuri către nicăieri. Cum să-ţi mai ardă de ţară şi neam când mintea este ocupată cu supravieţuirea? Abandon garantat!

Cum să-ţi mai ardă de făcut copii – şi mulţi pe deasupra! – când eşti muritor de foame, hăituit şi desconsiderat de  ocupanţii zilei, umilit şi abandonat de ai tăi, cărora le-ai jurat credinţă! Sinucidere  colectivă!

Cum să mai lupţi când, ridicând arma ce ţi-a mai rămas, cuvântul, îţi este ruptă de către chiar de cel pe care vrei să-l aperi? Trădare şi fratricid!

Noi nu am făcut legi pentru noi. Legile noastre sunt pentru alţii! Nu am făcut o lege fundamentală şi nu am construit un stat care să protejeze, să susţină biologic, ecologic, economic, cultural şi moral- spiritual  elementul românesc aflat azi în mare ananghie, decădere şi surclasare.

Nu s-a vrut inducerea  unei mândrii aparte, de român, sinonim cu fiinţa demnă, superioară spiritual, morală, sănătoasă şi distinsă public, onorabilă tranzacţional, de cuvânt şi mare încredere, apreciată pentru merite şi proprie valoare recunoscută!

Ceea ce se crede că suntem, se ştie deja. Un brand injust şi de neacceptat s-a instalat asupra noastră în acest ultim şi nefericit sfert de secol.

De la „salutul românesc” al cerşetoriei din gagul francez a lui „sil-vu-ple” (s’il vous plait) la steagul tricolor de la Departamentul de Stat american, în a cărui „gaură revoluţionară” este chipul unui pui de rrom!

E ruşinos ca alţii să ne persifleze mereu, atrăgându-ne într-un fel atenţia     că  nu  ne  ocupăm  destul de morfologia existenţei noastre.

Facem demagogie şi arborăm lux, în timp ce ne furăm  şi  ne  canibalizăm identitatea.  Ne abuzăm şi ne înstrăinăm, cu o iresponsabilă  vitregie.

La fel facem şi cu fraţii noştri de peste hotare, cum nu face nici o altă seminţie cu ai lor. Ne batem cu elogiul în piept că suntem treizecişicinci de milioane de români.

Că mai mult de treisprezece sunt în jurul ţării şi prin diasporă. Că România este înconjurată de români! Şi că îi aşteptăm acasă, la marele trup al Ţării Mamă!

Gogomănii de birt însalubru! Când ajung aici, îi tratăm ca pe nişte ciudaţi, ca pe străini. Ba, mai rău, că străinilor le dăm cetăţenie, le dăm pământuri şi niscaiva demnităţi publice. Nu suntem proverbiali în a fi ospitalieri cu cine nu trebuie?

Şi apoi, la ce anume să se repereze aceşti conaţionali de afară? Nu mai avem un stil specific românesc, nu mai avem o reprezentare de excelenţă românească cu care să producem gravitarea către casă, cu care să ne distingem pozitiv în competiţia mănuşii aruncate!

Nu avem un ton convingător şi pragmatic, ca marii români din trecut, ci unul lamentar, de curtezană veşnic vinovată, prinsă în adulter cu grăjdarul!

De aproape două decenii pierdem populaţii întregi, pierdem valori distincte, pierdem credinţa în noi înşine, pierdem demnitatea individuală şi pe cea de popor, pierdem conştiinţa unei naţiuni, pierdem, pierdem, pierdem… şi nimeni nu a găsit un rapel decisiv care să stimuleze orgoliul naţional al acestui popor!

Suntem la limită. De aici şi până a fi surclasaţi definitiv şi fără de întoarcere, nu mai este mult.

 (Mircea Chelaru, „România moluscă”, Editura Semne, București, 2012 – fragment)

Sursa: CERTITUDINEA

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină