G-ral (r) Dr. Mircea Chelaru: Ce te faci când, la urlătoarea antinațională, se asociază corciţii noştri, vajnicii făcători de nimic?

 „Cartea Albă” a învăţământului românesc, de la începutul anilor nouăzeci, s-a dovedit o compunere copiată pe timpul unui extemporal improvizat. Nu numai că teorii invalide pentru specificul nostru au fost „copy-paste”-ate dar chiar şi tehnologiile pedagogice au fost preluate mimetic.

Şi uite aşa, hodoronc-tronc, principiul „egalităţii de performanţe” a fost înlocuit cu cel al „egalităţii de şanse”. Cu alte cuvinte, se înlătură conceptul de a-i pregăti pe toţi să reuşească, într-un fel sau altul, şi se reduce totul la a-i asigura doar şansa participării!

Şi mai departe? Cu cei care nu au nici măcar această şansă, ce facem? Sau cu cei care eşuează? Mergem pe mâna maestrului Mircea Maliţa şi acceptăm rebuturile educaţionale sau, mai mult, rebuturile sociale? Umplem peluzele huligane până la refuz şi dăm o pâine de mâncat jandarmilor şi, mai nou, firmelor private de represiune?

Asigurăm baza de selecţie a viitorilor clienţi ai penitenciarelor, sau îi excludem social şi-i lăsăm spaţiului „liber” al Europei cosmopolite? Asta s-a făcut de către aleşii noştri! Dar nu numai din prostie ci, mai ales, dintr-o odioasă rea credinţă faţă de acest popor. Aşa cred, aşa spun, aşa să se ştie!

Vedeta fabricată, cocota fudulă, ţeparul sârguincios, fiţosul penibil…

Am afirmat de atâtea ori, fie din postura omului academic, fie din cea de persoană publică, faptul că modelarea social-morală trebuie practicată în toate componentele unei societăţi cât de cât caracterizate prin maturitate şi sănătate socială sub autoritatea unor minime baremuri de morală cetăţenească.

Dacă modelul nu este cultivat din sămânţa propriului model de viaţă, înnobilat cu sinteze superioare ale exemplelor universale şi pus undeva sus, într-o ideaţie înălţătoare, apare riscul ca el să coboare în utilitar, să devină banal sau chiar să cadă în trivial, precum vedem mai peste tot în ecuaţia fără soluţie a zilei: vedeta fabricată, cocota fudulă, ţeparul sârguincios, fiţosul penibil, fotbalistul trucat, ultraşul multifuncţional, dealer-ul de droguri, şeful de clan sau macho de centură!

S-a exhibiţionat pe toate planşele idioţilor cu ştaif că trebuie să acceptăm ceea ce ne dă străinătatea, ca şi cum această străinătate ar fi un Eden, un cristal al sublimei purităţi în care trebuie să ne topim natura proprie. Nu au putut înţelege, sau poate că şi-au interzis calculat să accepte, că nu poţi fi un bun european până nu eşti mai întâi de toate un bun român!

Şi nu doar ca etnie, ci ca reprezentat al unei civilizaţii încântătoare, a unei lumi de profundă creaţie şi aport spiritual la dosarul imprescriptibil al umanităţii vechi şi celei recente.

Şi atunci au lăsat totul la libera aşezare a unei reforme fără de sfârşit, încât s-a ajuns la o definitivă „abrambureală” educaţională, care a dat şi porecla unui ministru, poate mai puţin vinovat în intenţie, dar falimentar în realizări, pentru că a rămas captivul sistemului ticăloşit.

Este deja o realitate recunoscută că, la noi, educaţia se face acum fără modelare, iar modelele, câte sunt şi aşa cum sunt, provin din alte societăţi şi au o idealitate tot mai scăzută, sau definitiv precară.

Cândva, şi la noi a existat un model exigent al naţional-spiritualului, obţinut prin întransigenţă morală, asceză mistică, muncă ordonată, dispreţ pentru tranzacţionism şi lăfăială burgheză, apropiat sau aproape identic cu umanismul compasiv faţă de toate clasele oprimate, trăind modest dar având suficient, dând plusul material societăţii, săritor la nevoie.

A fost spulberat în trei decenii de dezmăţ fabricat şi întreţinut la foc pripit pentru a prinde coajă de durată!

Poate că astfel ne vom explica de ce nici un regim de după 1989 nu a fost capabil să propună un model, care să producă gravitarea liniilor de forţă spre matricea formativ-educaţională autohtonă.

Eroii modelatori din istorie au fost uzurpaţi sub sloganul demitizărilor necesare

 În neonomenclatura prezentului continuu, nicio formă nu corespunde conceptului inspirator: românul liberal nu mai e liberal, e chiar roşu de-a binelea, ţărănistul nu mai e ţărănist, pentru că nu mai are ţărani, creştinul nu mai e creştin, el convertindu-se la toate păcatele şi nici social-democratul nu mai e social-democrat, el fiind un aprig capitalist de cumetrie, îmburghezit ca în spusele lui Lenin şi Ilici!

Mulţi aşa-zis democraţi sunt de-a dreptul autocraţi consacraţi de propria lor „voinţă a muşchilor”, unii aşa-zis eroi sunt arivişti sau escroci. Sfintele feţe bisericeşti nu mai sunt nici ele chiar aşa de sfinte, nici unii poliţişti nu sunt veritabili poliţişti, unii chiar fiind urzupatori de calităţi oficiale şi însemne publice!

Iar mulţi oameni de afaceri n-au ştiinţa afacerilor, ci doar a escrocheriilor afaceriste. Peste tot înşelătoria îşi spune cuvântul, prefăcătoria şi trişul se extind, subminând orice ideal modelator.

E greu să faci să existe o societate vivace şi optimistă dacă nu îi dai o ţintă exuberantă, dacă nu îi impui un traiect al vieţii trăite frumos. Cum eroii modelatori din istorie sau legendă au fost şi ei uzurpaţi sub sloganul demitizărilor necesare, fie din sterilitate de simţire, fie din interes mercenar, câmpul educaţional a rămas pustiit, ca un bărăgan al ciulinilor, prăfuit de nimicuri fără nici un etos. Ce să semeni pe el?

Nu s-a făcut nimic! Dar absolut nimic, pentru o cenzură drastică în aceste comportamente. Avem obiceiul de a ne raporta mereu la alţii, ca nişte impotenţi lipsiţi de actul originalităţii.

Ei bine, dacă tot ne-am obişnuit cu trimiteri de exemplu, de ce nu am proceda asemenea altor ţări de cultură înaintată, restabilind şi ocrotind valori tradiţionale călcate în picioare, impunând mândrie şi decenţă celor ce au uitat de ea, reabilitând un stil românesc de conduită făcut din moderaţie, bun gust, relaţie fraternă, bucurie fără ostentaţie, fără exhibiţionism, cu creditarea tainei sacrului şi apărarea demnităţii fiinţei.

Ţipă canaliile dracului de parcă s-au opărit cu smoala iadului!

Se încearcă în ultimul timp o anume recuperare a valorilor noastre ancestrale, a originilor noastre mai mereu escamotate de negaţioniştii de serviciu comandat. Ce frisoane, ce lătrături răguşite de şacali castraţi, ce fibrilaţii spăimoase că li se fură jucăria!

A te rândui în locul sacru însemnat de Dumnezeu este de neiertat dacă o faci fără aprobarea lor. Doar să pronunţi numai că vii din marea radăcină a lumii hiperboreene, a marii spiritualităţi sacrosancte a civilizaţiei daco-getice şi încep la unison să te facă comunistoid, fascistoid, aberant şi balamucit, nepricopsit şi băgător de seamă.

Ţipă canaliile dracului de parcă s-au opărit cu smoala iadului! Că ar fi doar dintre cei despre care se ştie ce obârşie nomadă au, nu ar fi o problemă prea mare.

Dar ce te faci când, la urlătoare se asociază corciţii noştri, vajnicii făcători de nimic care se felicită cu gura salivată: „Ai văzut ce le-am tras-o?”. Iar cei care îşi zic că sunt oameni cumsecade se chircesc în colţul pedepsiţilor fără vină, fără a scânci, de teamă să nu le-o „tragă” şi lor! Cu aşa oameni, aşa destin!

Aşadar, nu-mi rămâne decât să acuz că nu s-a lucrat pe tărâmul formării civice, în sensul cel mai nobil al cuvântului pentru a deştepta românul la o altă statură, aceea de proprietar al destinului său, şi a deveni astfel consecvent, dinamic, cooperant şi solidar, pretenţios cu viaţa dar şi neiertător cu cei care-l conduc rău.

Dimpotrivă. Educaţia uzurpată de fetişul instruirii moderne l-a făcut pe „novus homo rumeno” contrariul său, şi numai în folosul unei netrebnice clase ciocoieşti aculturate.

(Mircea Chelaru, „România moluscă”, Editura Semne, București, 2012 – fragment)

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină