G-ral MARIAN URECHE – Spionajul rusesc de la Pavel Kisseleff până la Alexandru Ioan Cuza

Posted on 23 septembrie 2019 by Marin Teodora in Dezvăluiri, Istorie // 0 Comments

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

În legătură cu Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească este de remarcat preocuparea stabilă a ruşilor de a cunoaşte şi controla situaţia, sens în care potenţialul lor informativ a fost exploatat cu profesionalism şi eficienţă. Situaţia militară interesa însă în mod special.

După cum se cunoaşte, în perioada 1829-1834 Pavel Kisseleff a condus administraţia militară a Rusiei din Muntenia. Personaj foarte apreciat la Bucureşti, stabilit definitiv la Saint Petersburg, a continuat să menţină o intensă corespondeţă cu multe cancelarii europene. Nu a ezitat prin acest mijloc să pledeze împotriva recunoaşterii independeţei Ţărilor Române.

Între altele, Kisseleff a întreţinut o vie corespondenţă cu domnitorul Gh. Bibescu (1842-1848). Îngrijorat de noile evoluţii europene şi de mişcările revoluţionare care începuseră, Kisseleff, care cunoştea bine situaţia din spaţiul românesc, într-o scrisoare din aprilie 1848, îl asigura pe domnitor de tot sprijinul generalului Duhamel, sugerându-i să dispună măsuri de supraveghere a ofiţerilor şi să se asigure de devotamentul lor faţă de guvern.

Mai mult, „pentru a feri ţara de ciuma care bântuie în Europa şi care poate să ducă la disoluţie totală, şi pentru a preveni dezordinile, Kisseleff recomandă şi alte soluţii cum ar fi îndepărtarea din centrele populate a celor care visează la schimbări imposibile sau încarcerarea şi trimiterea peste frontiere, cel mai sigur mijloc de apărare contra proiectelor subversive.

Iată deci că ideea Gulagului rusesc, care s-a născut o dată cu înfiinţarea „brigăzilor de muncă forţată” nu este un produs al revoluţiei comuniste de la 1917, ci funcţiona încă de pe la 1850.

Sub auspiciile revoluţiilor de la 1848 din Ţările Române, ruşii, profund îngrijoraţi de traseul spre est al revoluţiilor europene, se pun serios în mişcare.

În consecinţă, după 11 iunie 1848, consecvenţi crezului lor că destabilizarea este cea mai potrivită soluţie care să determine intrarea oştilor în Principate, îşi instruiesc agenţii să provoace tulburări.

Între altele, fără îndoială, pun la cale atentatul polcovnicilor Odobescu şi Solomon de la 18 iunie. Kotzebue (consulul Rusiei la Iaşi) care petrecea la Focşani, scrie Mitropolitului Neofit la Bucureşti, ştiind desigur că membrii Guvernului Provizoriu aveau să fie arestaţi, să instituie o Căimăcănie, în cazul în bcare principele Bibescu ar refuza să reocupe scaunul Domniei.

Iar zvonurile apărute la 20 iunie despre intrarea ruşilor în ţară, care au provocat plecarea Guvernului Provizoriu din Bucureşti, tot de agenţii ruşi au fost răspândite.

Rezultă clar că intrând în posesia informaţiilor dorite, ruşii nu rămân spectatori ci, în spatele unor aparente neutralităţi, intervin activ în desfăşurarea evenimentelor. Acest reflex va deveni, de pe acum, o caracteristică şi o componentă de bază a serviciilor secrete ruseşti.

Astăzi acest mod de abordare a problemelor, întotdeauna din spatele cortinei şi fără recunoaşteri oficiale, este mai viu decât oricând. Cu singura diferenţă că nu mai vorbim doar de o abordare europeană, ci de una de mondial-globalistă.

Revenind în epocă şi în legătură cu atitudinea Rusiei faţă de Unirea Principatelor, trebuie subliniat faptul că activitatea serviciilor secrete ruseşti a avut aici un rol esenţial. Evaluând la rece această prestaţie, se cuvine a fi subliniat că spijinirea Unirii nu s-a bazat pe sentimente şi nici nu a constituit urmarea aplicării unor reguli sau principii.

Atitudinea favorabilă Unirii a constituit rodul unei atente prelungite şi calificate investigări informative, al unor analize şi calcule lucide.

Ca urmare, considerându-se profund interesat în adâncirea dezacordului între foştii aliaţi, la Conferinţa de la Paris, guvernul rus sprijină Unirea. Această decizie avea ca fundament mai multe informaţii primite de cancelarul rus Gorceakov om ce cumula atribuţii de poliţie secretă.

Astfel, într-o scrisoare expediată în 30 octombrie/12 noiembrie 1857 lui Kisseleff, Gorceakov, analizând această problemă, concluziona: „Unirea politică a Principatelor în frunte cu un prinţ localnic nu poate fi viabilă; ea nu va edifica niciodată la graniţele Rusiei o putere care să o neliniştească; aducerea unui prinţ străin este exclusă; trebuie să acţionăm împreună cu Franţa şi să ne folosim de dezacordurile dintre puteri”…

Dorinţa de unire a românilor sub un domn pământean a fost sprijinită, în consecinţă, de Rusia, întrucât, pentru ea, această variantă este cea mai convenabilă. Iar analiza informaţiilor la vremea respectivă s-a dovedit a fi corectă.

Ca urmare, lucru ce poate părea paradoxal, „principalul secundant al Franţei în stăvilirea falsificării alegerilor pentru Adunarea Ad-hoc în Moldova şi apoi anularea lor a fost Rusia, ai cărei reprezentanţi s-au manifestat în unele cazuri chiar cu o mai mare vehemenţă decât cei ai Franţei” (R.Y. Bossy, „L’Autriche et les Principautes Unies”)

Prin astfel de abordări consonante cu obiectivele urmărite de români, care nu aveau imagine asupra cauzelor de fond, extinse la nivel european, cauze aparţinând ruşilor, aceştia din urmă îşi serveau marile lor interese pledând pentru ei, inclusiv prin români şi, în plus, câştigând, în mod firesc, simpatia şi încrederea acestora.

Cât despre atitudinea lor faţă de domnia lui Al.Ioan Cuza, redăm doar un fragment dintr-o scrisoare expediată în ianuarie 1864 de Thun Hohenstein, însărcinatul cu afaceri al Austriei la Saint Petersburg, superiorilor săi de la Viena:

„Prinţul Gorceakov se arată foarte preocupat de informaţiile primite din principatele dunărene, pe care le consideră foarte grave. Îndeosebi atitudinea luată de Cuza pe care o deplânge. Excelenţa sa mi-a spus asupra acestui subiect: Îl abandonez pe prinţul Cuza care nu-i decât un aventurier…

Prinţul Gorceakov ne-a citit, lordului Napies şi mie, un lung raport al însărcinatului cu afaceri al Rusiei la Constantinopol, în care H.Novikoff dă detalii despre trimiterile de arme în Moldo-Vlahia şi în care îl acuză pe împăratul Napoleon că se pregătește, de conivent cu Cuza, pentru primăvara viitoare, pentru o acţiune subversivă în josul Dunării”.

Concluzia care rezultă este cea a preocupărilor statornice ale serviciilor secrete și a guvernului lor de a fi cât mai bine informaţi în legătură cu situaţia din principate. În pofida aparenţelor, ca personaj extrem de bine informat în legătură cu evoluţiile din principate, decizia lui Gorceakov de „a-l abandona pe prinţul Cuza” nu poate fi pusă pe seama unei reacţii de moment.

Punctual, el era nemulţumit de traficul de arme. „Gafa” se adaugă însă altora, anterioare. Oricum, un lucru este categoric. Doi ani mai târziu, Cuza avea să fie înlăturat de la putere fără a mai fi susţinut de nimeni.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, activitatea serviciilor secrete ruseşti în România se intensifică. Câteva aspecte reţineau în mod mai special atenţia acestora. În primul rând doreau informaţii prin care să cunoască şi să contracareze influenţa Turciei, care dispunea de o puternică bază de sprijin în spaţiul românesc.

Ceva mai târziu, Rusia va fi interesată de depistarea unor acţiuni iniţiate aici de Tripla Alianţă. Interesa, în aceeași măsură, depistarea unor activităţi întreprinse de serviciile secrete ale Germaniei, Italiei, Austro-Ungariei şi Marii Britanii, care doreau să-şi consolideze poziţiile economice câştigate în România.

Şi, evident, un alt obiectiv al Ohranei ruseşti era acela al identificării şi contracarării legăturilor unor revoluţionari ruşi în România. Semnificativ în acest sens este şi faptul că, corespondeţa lui Lenin cu I.C. Frimu era interceptată, iar activitatea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea era atent supravegheată de aceeaşi Ohrana.”

În acelaşi sens serviciile de informaţii ruseşti foloseau România ca bază logistică şi vârf de lance în cunoaşterea situaţiei politice şi militare a statelor din Balcani.