Formele naționalismului și distrugerea reperelor de identitate. De la naționalism la pan-europenism..

Majoritatea politologilor de azi, consideraţi de unii autori „o specie de ideocraţi care au înlocuit vechii comisari comunişti” identifică naţionalismele cu extremismele, sau le reduc la exprimări xenofobe, izolaţioniste şi antisemite (antievreieşti).

Falsul vine tocmai din sofismul structurat în teorie prin care etnicismul politizat, cu manifestările sale preponderent emoţionale, substituie funcţia socială a naţionalismului.

Nu naţionalismul este cel care respinge „străinul” sau îl alungă pe „evreu”, ci primitivismul şi subculturaţia unor produse sociale degradate care fac din condiţia lor etnică, argument de explicaţie a unor neîmpliniri majore.

Miroslav Hroch (un teoretician al politicilor publice din Cehia) a încercat să răspundă la această deviaţie gravă căutând cauzele în procesele de destructurare socială şi distrugerea reperelor de identitate.

Concluzia cade ca o sentinţă: când societatea eşuează, naţiunea apare drept ultima garanţie. Când naţiunea se dezintegrează, grupul etnic este ultimul colac de supravieţuire.

De la acest enunţ putem să distingem cel puţin patru forme de manifestare ale naţionalismului:

– naţionalismul aristocratic, care atrage atenţia că democraţiile deviante sunt produsul degradării Politeei (cetăţii) şi sfârşesc, după cum arată Aristotel, în dictatură sau anarhie.

Adept al naţionalismului aristocratic, H.S. Chamberlain (sec. XIX) avea să sesizeze necesitatea reprezentării calificate a unei comunităţi. Democraţia conceptuală asigură dreptul de a fi părtaş la deciziile care te privesc.

A lua parte nu înseamnă implicit şi a rezolva sau a dispune modul de rezolvare. Se poate crea doar spaţiul mediatic al iluziei prezenţei în problemă. Nimic mai mult.

Democraţia participativă este sortită eşecului pentru că nu există garantul expertizei calificate pentru producerea acţiunii. Necesitatea prezenţei Celui Care Ştie este rezolvată de când lumea şi pământul de Omul de Merit.

Dacă este să dăm crezare unei legende legată de Pericle atunci se merită amintită presupusa sa replică dată Agorei: „m-aţi chemat, m-am supus, am venit, v-am ascultat, m-aţi ales. Acum că sunt ales, vă cer să mă ascultaţi şi să vă supuneţi.” În fond aceasta este esenţa conducerii popoarelor. În rest este, dacă nu eşec, cu siguranţă anarhie.

La români, naţionalismul aristocratic a fost eminent reprezentat de A. C. Popovici (1863-1917).  El aprecia că însăşi „naţionalitatea” este un rang nobiliar, prin faptul că se ridică la superioritatea „conştiinţei de entitate şi identitate propuse în varietatea omenirii”.

Invocându-l pe Paul Janet, care avea îndoieli asupra “necesităţii unei aristocraţii într-o ţară liberă”, A.C. Popovici avea să formuleze utilitatea socială a elitelor astfel: „un regim de libertăţi şi de simplu control pentru popor,  nu poate exista decât cu o singură şi hotărâtoare condiţiune: ca să fie mereu condusă de aristocraţie.

După cum orice aristocraţie guvernamentală „pură” şi contrară poporului a fost, este şi va fi un abuz care o ruinează şi pe ea şi vatămă adesea şi statul, tot astfel o democraţie „pură”, în continuă luptă contra clasei conducătoare, contra „aristocraţiei”, se omoară pe sine  însăşi dar ruinează şi statul şi dizolvă şi poporul”

– naţionalismul de tradiţie americană sau wilsonian, presupune ideea convieţuirii cu norme democratice largi, apelând la codul de norme, adesea punitive pentru apărarea principiului.

N. Iorga şi D. Gusti au promovat în viaţa românească acest model, din păcate suprapus pe o perioadă în care naţionalismul etnic şi demagogic făceau ravagii în Europa.

Ne luăm îngăduinţa să tratăm conceptul wilsonian, îmbogăţit de teoria relativ recentă a anilor de sfârşit secol XX ca precursor al naţionalismului modern şi să-l anunţăm ca proiect pilot în abordarea pan europeană a sec. XXI.

Naţionalismul american modern poate fi suprapus cu însăşi creearea societăţii americane. A încerca aşadar, să explicăm modelul european prin cel american  şi invers, este o eroare ştiinţifică gravă.

Sinteza naţională americană a fost posibilă din acea juxtapunere de grupuri neengleze, ocupând o vale sau o mică aşezare şi trădând multe reflectări ale hărţii Europei în varietatea lor.

Solidaritatea din necesitatea supravieţuirii a făcut oamenii toleranţi şi optimişti cu o puternică înrădăcinare în prosperitatea materială.

Naţionalismul american, în ciuda unor aparenţe răutăcios întreţinute, nu susţine secesionismul pentru că mobilitatea populaţiei îngroapă irezistibil localnicismul.

Mai mult, noi spunem că este expresia în modernitate a ceea ce se întâmplă acum pe continentul european, cu predilecţie în spaţiul Schengen, doar cu referire la autohtonii europeni:

• naţionalismul organic comunitar şi creştin îşi găseşte rădăcinile în teoria şi ideologia germană a comunității (Gemeinschaft). Dezvoltând conceptul conştiinţei sociale, Karl Haushofer (întemeietorul recunoscut al geopoliticii germane) avea să se reîntoarcă la manifestarea preponderent instinctuală a comunităţii atunci când se pune în balanţă spaţiul de existenţă.În cazul manifestării organiciste, nu atât „topirea“ unei frontiere este simbolul ameninţării, cât agresiunea spirituală care descompune identitatea originilor indivizilor.

  Rădăcina acestui instinct organic este identificată la Haushofer în “instinctul şi intelectul originii”, fixat antropologic prin mit, oralitate şi cutumă dar care se cere educat şi cultivat

• naţionalismul civic, cu punct de plecare în revoluţia franceză, se constituie în jurul ideilor „voinţă generală” şi „patrie mamă”, ca organon al democraţiei.

Civismul francez a practicat identitatea prin libertatea individuală. Proprietar al libertăţii poţi avea acces la egalitate pe măsură dezvoltării meritului şi valorii naturale.

Pentru „mustăţile lungi”, Napoleon nu era „domnule general” ci „cetăţene Bonaparte”, distrugând astfel orice barieră convenţională a devenirii individului sau de trasare a unor limite convenţionale.

Egalitatea în drepturi nu înseamnă practicarea egalitarismului. Egalitatea înseamnă accesul neîngrădit la şansa de a te manifesta conform resurselor proprii, nu doar ca individ, ci şi ca naţiune. Aceasta este substratul filosofic al aforismului lui Napoleon: „în sacul fiecărui soldat stă bastonul de mareșal”.

Credem că nu suntem departe de adevăr dacă afirmăm că astăzi civismul european este urmarea unei impuneri în planul conştiinţei publice a sintezei dintre organicismul german şi liberalismul francez.

Dacă tratatul  franco-german (22.01.1963) a deschis calea rolului Europei în lumea de astăzi, nu este departe vremea când, o altă sinteză, de data aceasta extinsă la nivelul entităţilor naţionale compatibile prin civilizaţie, va determina apariţia unui nou mod de viaţă, o nouă organizare a unei părţi din umanitate: umanitatea europeană!

Înţelegem să subliniem că nu ne putem limita la o singură abordare, la o difuzare preconcepută de definiţie tipologică a naţionalismului.

Nu putem vorbi despre un singur fel de naţionalism, nici din punct de vedere istoric, nici sociologic, nici ideologic.

Mai mult chiar, extinderea ideii organiciste prin intermediul pan-modelelor speculative, face din naţionalismul originar promotorul unei noi formule de internaţionalism: pan-germanismul, pan-slavismul, pan-americanismul, pan-europenismul, care se răzbună într-un fel, nimicind toate manifestările de naţionalism autentic.

G-ral (r) Dr. MIRCEA CHELARU

Text preluat din bilunarul Certitudinea

 

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină