Florăresele de altădată

„Femeile astea oacheșe, vesele și glumețe, vestesc cele dintâi primăvara, și tot ele coboară cu toamna în coșuri…”

În secolele trecute, ivirea florăreselor pe străzile Capitalei era asociată cu primele semne ale venirii primăverii.

„Parte integrantă” din pitorescul orașului, florăresele așteptau bucureștenii „la răspântii, în piețe sau în localuri de consumație” cu buchete de ghiocei și brândușe. Prezența lor aducea zâmbete pe chipul trecătorilor, căci prevestea renașterea la viață a naturii.

Pe măsură ce primăvara își intra în drepturi, florăresele, cu coșurile mari, pline de flori, aduceau un suflu nou bulevardelor și străzilor.

„În jurul bisericilor, restaurantelor, grădinilor de vară, Universității, Bisericii Sf. Gheorghe, în piețe, la ronduri, în cinematografe, săli de spectacol, absolut oriunde era o aglomerare de oameni, se găseau și florăresele care-și ofereau florile, însoțindu-le întotdeauna de o tiradă de urări și complimente.

Cred că deveniseră niște psihologi destui de buni, știind când trebuie să insiste și să-și găsească vorbele potrivite, pentru diferitele situații și emoții pe care le intuiau la clienții de moment. Datorită logosului lor, cumpărai cu plăcere un buchet de flori”.

În relatările călătorilor străini, florăresele bucureștene sunt descrise ca „femei de o rară frumusețe, cu ochi negri, frumoși, de o mare putere de fascinație”.

Priveliștea oferită de acestea în zorii zilei, îndreptându-se încărcate de flori către oraș, era una dintre cele mai încântătoare imagini ale primăverii trăite în Capitală.

„Dacă ați stat în București numai trei zile și n-ați văzut, dimineața de noapte, cum coboară florăresele în oraș cu coșurile pline de flori, în cap, să știți că ați scăpat un spectacol cu totul rar, și mai ales cu totul bucureștean.

Este ca și când nu ați văzut în viața dumneavoastră un răsărit de soare în Mai, peste o livadă înflorită, sau un apus de soare pe Mare, în Septembrie…”

În soarele blând al primăverii, în coșurile mari ale florăreselor de la marginea trotuarului, străluceau flori de toate culorile; toporași, lalele, lăcrămioare sau zambile, prinse cu grijă în buchete ispititoare.

„Florăresele le îmbuchetează și le udă, le privesc cu duioșie de departe, așa cum își privește un pictor tabloul, și le așează iar în coș, pe categorii, cu băgare de seamă. Și strigă: «Flori, coniță, ia flori frumoase, domnișoară…»

Strigă toată ziua și toată ziua le udă și le aranjează. Și le vând. Seara le vezi socotind banii pe trotuar, apoi îi leagă cu două noduri în colțuri de basmele și pleacă îndărăt cu coșurile goale în mână, pentru că a doua zi, în zori, să coboare iar și iar, mereu cu altfel de flori, de la ghiocei până la camelii, de la câmp până la seră…”

În piața I. C. Brătianu, coșurile ticsite de flori erau așezate pe târne și lăzi de-a lungul bulevardului. Florăresele „cu ciupag și basma de bumbac” așteptau nerăbdătoare ivirea „mușteriilor” pentru a-i ademeni cu buchetele lor colorate.

„Domnițo! Frumoaso! Vino să-ți dau trandafirii ăștia frumoși! Uite, îți zâmbesc, ia-i, să zici că ai noroc! Pune-i în apă, cu o lingurință de zahăr, ca să-și țină frumusețea mai mult timp, să te bucuri de ei. Hai! Ia-i! Că și-i dau ieftin. Câțiva bănuți, ce contează pentru o prințesă, ca să-și vrăjească iubitul cu parfumul lor!”

Toți erau „domnițo”, „frumoaso”, „prințeso”, „cavalere”, „frumosule” sau „domnule ghineral” – pentru orice uniformă, indiferent de grad.

Florăresele îi urmăreau pe toți cu strigătul lor, în fiecare mână cu câte un buchet, până se îndepărtau sau până se îndurau să cumpere ceva. „Poate din pricina vieții printre flori, netrudite în gospodărie, erau așa vesele, așa guralive, așa gălăgioase.”

Existau însă două feluri de florărese, cele care vindeau pe stradă și cele pe care bucureștenii le întâlneau în localuri. Acestea din urmă, fie avea fiecare localul ei, fie umbla din local în local de dimineața până seara.

„De cele mai multe ori, florăreasa știe bine cine îi va cumpăra flori, și știe la cine trebuie să se tocmească și la cine nu. Uite, în boxa aceea o pereche beată de iubire și amețită de vin.

Se privesc în ochi și vorbesc încet. Pe masă mai au flori, dar n-are aface… «Ia flori, boierul!» Dacă boierul stă la îndoială, florăreasa schimbă obiectivul: «Ia flori, coniță!»”.

În localurile de petrecere fiecare florăreasă avea clientela ei, iar florile se vindeau mai scump. Nu erau însă la fel de proaspete și frumoase, căci din cauza căldurii și a fumului de tutun își pierdeau repede mirosul și culoarea.

Florile acestea durau cel mult până dimineața, când oamenii de serviciu le aruncau strivite la gunoi…

Text: Andreea Mâniceanu

Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor

Bibliografie:

„Realitatea Ilustrată”, 15 ianuarie 1931;

Graziella Doicescu, „Captivantul București interbelic”, Editura Vremea, București, 2008;

Mircea Damian, „București”, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-le”, București, 1935;

Pia Alimăneștianu, „Prin cetatea lui Bucur. Trecutul viu”, Editura Corint, București, 2021.

Sursă foto: https://willypragher.blogspot.com/

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină