Eminescu, cel mai mare „reacționar” din România. Nu admitea că o națiune ar fi o societate pe acțiuni

Când citești și auzi mereu că Eminescu a fost ba un simplu pesimist, ba ateist, ba socialist, ba nimic decât un plagiator al lui August von Platen – ți se strânge inima de durere că una din cele mai puternice inteligențe ale românilor este judecată și clasată dintr-un punct de vedere atât de strâmt.

Un adevărat profet al unui neam, considerat ca un poet la modă! Poet ca mulți alții. La modă acum 20 de ani, azi «demodat»!…

Demodat, pentru că mulți dintre cei ce-l consideraseră, în juvenila lor naivitate, drept om «înaintat», drept democrat-social și cosmopolit, începură în curând să simtă că, din contră, Eminescu era – ce oroare! – «reacționar»!… Și încă ce «reacționar»!

Întruparea «reacțiunii» întregei națiuni românești de pretutindenea. A țărănimii și a fruntașilor ei adevărați. Eminescu a fost cel mai mare și cel mai convins «reacționar» al românilor din România. Pentru că ura pe acționarii politici.

Pentru că nu admitea că o națiune ar fi o societate pe acțiuni, cu directori răspunzători unei plebe anonime. Pentru că se revolta când vedea că «plebea de sus» se aliază cu plebea de jos înșelând buna-credință a poporului, compromițându-i existența națională.

De fapt, Eminescu a fost întruparea înțelepciunii seculare a poporului român, un fel de arătare a duhului național. Dar tot un proroc ce propovăduia în patria sa proprie… Nici chiar ai săi, pe el nu l-au prea înțeles…

Mai puțin puteau să-l înțeleagă cei străini de simțirea lui, de mentalitatea lui, de aspirațiile lui; toți cei lipsiți „de acea iubire adâncă și nestrămutată de neam”, care se zbătea în inima lui curată și care o făcea să tremure, zdrobită de jale și durere, când el, cu toată orbitoarea lumină bengalică a unei «propășiri», întrevedea în depărtata zare slăbirea și căderea unui neam; când vedea că scăparea e o întrebare cu răspunsuri mii și sute; cu răspunsuri ce atârnă de acționari fără acțiuni…

Căci Eminescu vedea lămurit. Românul zice: „mulți văd, puțini înțeleg”. Eminescu era dintre acești puțini. Iar a vedea cum trebuie văzut, nu este dat orișicui.

Despre o vedere ca a lui, zice John Ruskin că ea însemnează „poezie, profeție și religiune, toate laolaltă”. Și mai ales politică de stat, politică națională, în înțelesul real al cuvântului.

Căci politica cea înțeleaptă, întocmai ca profeția și religiunea, izvorăște din filosofia practică a vieței popoarelor. Iar „adevăratul filosof și adevăratul poet una sunt”, zice Ralph Waldo Emerson, „căci o frumusețe care este adevăr, și un adevăr care-i frumusețe este idealul amândurora”.

Și unde se găsesc comori mai mari de filosofie practică, de politică reală și de poezie ideală decât în limba originală a unui popor, în istoria lui, în credințele și moravurile lui, în obiceiurile pământului, în tradițiile și proverbele lui, în toată literatura lui de multe ori seculară, milenară?

Căci Domnii și bărbații de stat și teoreticianii se duc. Dar faptele lor rămân. Rămân prin generații și sunt cernute, în tigna vremilor și a experienței, în mintea bătrânilor și înțelepților. Și nici o sociologie din lume nu știe deosebi mai bine decât ei făina de tărâțe, ideile productive de pleava teoriilor albastre.

Eminescu a văzut mai bine ca orișicine liniile hotărâtoare ale dezvoltării noastre istorice. El nu avea memorie fabuloasă. Dar nici nu se orienta după fabule istorice, ci după învățăturele pozitive și eterne ale experiențelor trecutului.

El a văzut mai bine ca oricine «vulturescul avânt al Basarabilor», și a priceput numaidecât direcția lui, și valoarea «progresului» de astăzi când: „vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare și emigrează” peste Dunăre, pentru că, cum constată tot el, „o nouă rasă americană” îi face cu neputință dezvoltarea-i organică, normală, plină de promiteri.

El a văzut, mai bine ca oricine, că „înaintea negrei străinătăți care împânzește țara, cad codrii seculari și împreună cu ei toată istoria, tot caracterul nostru”. Idei azi învechite. Idei «reacționare»…

Las’ să cază codrii seculari! Nu-i nimic. «Propășirea mondială» îi macină hârtie și îi preface în jurnale, așternând pe dealuri și câmpii dulci răvașe de viitor, în plăcinte de discursuri și programe. Căci viitor de aur România are. Se poate.

Dar deocamdată nu se văd decât gure de aur, mâncare de praz și vestejirea culturei românești.

Puțini de tot pot înțelege pe Eminescu. Dar toți românii cu inimă curată pot simți învățăturile lui. Spre a-l înțelege pe deplin, din cele câteva idei axiomatic formulate și presărate de el pe ici-colo, se cere nu numai știință bine cernută, dar și multă abnegare.

Căci și despre el se poate zice, în sfera lui cea mică, de o mână de pământ, că cel ce vrea să urmeze învățăturele lui „să se lepede de sine”. El n-a fost membru al partidului liberal, nici al celui conservator.

El a fost și a rămas el însuși: o puternică individualitate de observator și gânditor politic. El și-a rămas credincios sieși și neamului său. A fost mare poet. Dar poate fi și un «învățător bun» al neamului nostru. Măcar de aci înainte…

Într-o lume de sectari pătimași și de partizani nehotărâți ai continuității istorice; într-o plină războire civilă, în lupte rușinoase, fratricide pentru «putere», pentru buget; într-o Vavilonie de teorii fără temei, străine de țară, primejdioase pentru popor; în fierberea generală a Europei pentru imitații mutuale, fără rost, în vederea unei «culturi generale», tot fără rost, căci era și este lipsită de idealuri concrete, lămurite – Eminescu s-a dovedit mintea cea mai așezată, cea mai orientată.

În poeziile lui, se rătăcise și el pe ici-colo, un moment, în haosul obștesc. În articolele lui politice, el a rămas aproape neschimbat. Căci el se găsea, cu toate rădăcinele personalității sale superioare, adânc înfipt în mijlocul poporului românesc de pretutindeni.

Toată știința, toată filosofia și toată literatura de care s-a învrednicit – și cultura lui superioară nimeni nu o poate tăgădui – nu numai că nu l-au putut clătina din naționalismul lui sănătos, ci-l întăreau încă mai mult în credințele lui.

Unirea marelui său talent poetic cu o nealterată simțire românească și cu o profetică putere de intuiție, l-a făcut cu adevărat peel al «semnelor vremii profet». Căci, după a mea părere, orișicât l-am admira pe Eminescu ca poet, și mai multă admirație merită ca gânditor politic.

Niciodată nu am fost mai convins de această a lui importanță ca acum. Cunoscusem de mult câteva din articolele lui politice, de pe timpul când scoteam ziarul „România Jună”, când mulți mă atacau cu patimă pentru ideile «transilvănești», «reacționare», «clericale», «nemțești» etc. pe cari le răspândeam.

Dar numai citind și studiind acum cu luare-aminte toate articolele lui, îmi pot da seama de valoarea acestui Român […].

În orice caz, un lucru mi se pare în afară de orice îndoială: că ideile lui, curățite de coaja patimilor personale, constituie tot atâtea adevăruri politice pentru toți, cari știu să pună interesele mari și permanente ale națiunii mai presus de cele trecătoare de partid, mai presus de resentimente personale.

Căci dintre toate doctrinele politice ce se formulaseră până la el, a lui Eminescu este cea mai luminoasă și mai întemeiată, căci ea constituie azi o lege în filosofia politică și a culturei.

Aurel C. Popovici

Text preluat din bilunarul Certitudinea

 

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină