Dr. MIRCEA DOGARU: Fiecare conflict politico-militar major care i-a opus pe români ungurimii agresoare a dat naștere unui „Apostol Bologa”

Astăzi, istoricii noștri dau curs directivelor trasate la Congresul Internațional de Istorie de la Montréal, din 1995, conform cărora „națiunea etnică reprezintă decăderea societății din domeniul realului în domeniul iraționalului (Francois Bédarida), singura realitate palpabilă fiind pentru mileniul trei minoritatea etnică”.

Ei trebuie să i se închine „națiunea culturală” care „poate exista și în absența statului” (Francois Mitterand) și care se încheagă nu prin legăturile de limbă și sânge, ci prin „spiritualitate”, adică prin religie sau, mai corect spus, biserică (modalitatea prin care oamenii au înțeles să-și bată joc de Dumnezeu, încorsetându-i Cuvântul în dogme). „Biserică” = „națiune spirituală”, adică, mai nou, „popor”! Acesta a fost mesajul Noii Europe!

Destul ca medieviștii noștri să migreze în contemporaneitate, făcând politică, specialiștii în istoriografie și în…

Programul PCR, în frunte cu Lucian Boia, să ne „demitizeze istoria”, distrugând Adevărul, în încercarea de a-l înghesui în formele impuse de noul cosmopolitism numit „europenism”, institutele de cercetare să fie desființate sau în curs de desființare, cadrele de Istoria românilor lichidate etc.

Iar astăzi facem istoria tuturor holocausturilor, mai puțin a holocaustului românesc, într-un generos efort de a ne țese, ca națiune, singuri, giulgiul, sub presiunea ariviștilor de toate vârstele și a Matusalemilor care vor să reîntinerească, precum contesa Erzsebeth Bathory, prin sânge tânăr!

Și totuși, cum ne-am putea trezi lumea la realitate?

Arătând occidentalului mediu că, în calitate de „români” suntem strămoșii săi, că majoritatea cuvintelor din limbile „civilizate” își găsesc rădăcina în vocabularul nostru! Că am dat, asemeni tuturor vechilor civilizații, enorm acestei Europe care, în final, a fost construcția înaintașilor noștri!

Că nici unul dintre cei care ne contestă nu ar fi putut exista astăzi fără contribuția noastră de sânge, limbă, cultură, civilizație și muncă.

Și am putea-o face elegant, apelând nu la izvoarele și cronicarii noștri, ci la mărturiile lor! Demonstrând că am avut întotdeauna conștiință națională! Și în „feudalism”, și în capitalism și în socialism!

Adică ceea ce astăzi, în epoca noilor „-isme” („europenism”, „globalism”) suntem pe cale să pierdem, lăsând slogane fără conținut să ne conducă viața!

Eternul „Apostol Bologa”

Este un adevăr istoric incontestabil, așadar, faptul că, pentru a-și păstra privilegiile, îndeosebi pentru a-și vedea transformat dreptul de uzufruct în drept de proprietate asupra pământului, unii fruntași români din Transilvania, nu puțini la număr, au acceptat legea străină, bănuind sau nu ce preț vor plăti!

Iar drama trăită de cei care, în haină străină, au continuat să simtă, ca prima generație „maghiarizată”, românește, privind aceasta haină doar ca o metodă abilă de a lupta pentru drepturile poporului lor, a făcut ca fiecare conflict politico-militar major care i-a opus pe români ungurimii agresoare să dea naștere unui „Apostol Bologa”.

Nu ne vom opri asupra cazurilor celebre ale lui Ștefan Mailat care, visând să transforme voivodatul Transilvaniei într-un „regat” cu statut asemănător celui al Moldovei și Țării Muntenești, a avut ghinionul de a fi contemporan cu campionul Unirii – Petru Rareș sau Ștefan Jossica, „ministrul” executat de ocupanți în 1598 pentru vina de a fi complotat întru împlinirea visului lui Mihai Viteazul!

Vom încerca să desprindem din negura vremii, pe post de exemplu, apelând la dușmanul plin de fiere al „domnului Unirii”, cronicarul ungur Istvan Szamoskozy, figura unui nobil puțin cunoscut, care ilustrează existența, în veacul XVI, a ceea ce până acum ne-am ferit să numim conștiință națională, escamotând realitatea prin formula „conștiință de neam” sau știința cronicarilor că „de la Râm ne tragem”.

Făcea parte dintr-o familie nobiliară  deja maghiarizată și binecunoscută și, în anul Unirii, 1599, se afla în plină afirmare a carierei militare.

Se numea Daniel Szalasdi și s-a făcut „vinovat”, în timpul bătăliei de la Șelimbăr (18/28 octombrie) de o „vină groaznică”, uluindu-i și înspăimântându-i pe magnații din anturajul cardinalului principe Andrei Bathory.

Prima fază a bătăliei care a urmat angajării de artilerie, l-a găsit în postul de „santinelă”, având în sarcină asigurarea pazei punctului de comandă al oastei transilvane.

Misiunea, de mare răspundere, îi fusese încredințată tocmai datorită faptului că, pentru actele de bravură săvârșite „până acum”, „se bucura… de respect”.

Cu atât mai mare a fost stupefacția și groaza principelui văzând că „abia s-au înfruntat cele două părți” și Daniel Szalasdi „fără vreun motiv deosebit, fără să fi suferit vreo vătămare, a trecut dintr-o dată din punctul său de strajă unde a fost pus, de partea valahilor”.

Ura, revolta și, indiscutabil, frica de adevăr, îl fac pe cronicar să declare, uitând că tocmai mărturisise respectul de care se bucurase până atunci eroul întâmplării, că ar fi fost „cunoscut de toți pentru deficiența lui fizică, din naștere, prin șchiopătura corpului și a sufletului său”.

Apoi, revenindu-și, pentru că ar fi fost ridicol să crezi că un post de asemenea importanță ar fi fost încredințat unui nevolnic, Szamoskozy invocă „sminteala ce l-ar fi putut clinti pe acest om”, deci o nebunie brusc declanșată, pentru explicarea evenimentului.

Cauza reală a dezertării îi scapă însă involuntar naratorului – Daniel Szalasdi era DE ORIGINE VALAHĂ!

Și aceste trei cuvinte valorează cât întreaga „Istorie a Transilvaniei” sau actualele studii de specialitate ale unor istorici și sociologi renumiți (ex. G. James Patterson), demonstrând că, între toate popoarele lumii, românii sunt „atipici”, fiind dispuși oricând să renunțe la apartenența etnică ce este în concepția lor „doar o problemă de opțiune”.

Când cușmele călăreților lui Mihai Viteazul au apărut la orizont și a văzut stindardul Țării, Daniel Szalasdi, „hungarus”, „curat” până atunci, nu a rezistat, soluționându-și criza de conștiință a sensului opțiunii celebrului erou al lui Liviu Rebreanu, Apostol Bologa.

În loc de epilog

Cum l-a chemat în realitate pe Daniel Szalasdi, acest Daniil din Sălaj? Care i-a fost soarta ulterioară? Nu a preocupat încă pe nimeni! Oricum, nu a murit de bătrânețe, uitat de aristocrați, printre ai săi!

El a căzut alături de alte mii de eroi anonimi ai Unirii, ca victimă, după asasinarea Domnului tuturor românilor, a atrocităților comise atunci, ca și altădată, de acei purtători ai „civilizației”, investiți cu sacra „misiune apostolică” în Europa Centrală și Răsăriteană!

Și iată că a venit timpul să-l scoatem din anonimatul pe care l-a sfâșiat, meteoric, o clipă! O singură clipă, unică însă, prin încărcătura semantică a gestului său, gest care ne obligă să-i dorim peste timp să-i fie „somnul lin/Și codrul aproape”.

Iar dacă astăzi l-am reînviat, tot numai pentru o clipă, am făcut-o ca să arătăm lumii felul neamului, din ce apă a izvorât și curge și cât de nesăbuite sunt speranțele celor care vor să ne prefacă în robi, ucigându-ne trecutul!

Pentru că eroii mor, dar faptele lor rămân, trăgându-și seva din sângele ce ne-a hrănit pământul! Iar la căpătâiul fiecărui martir, oricât de mare ar fi „Pădurea spânzuraților”, vocea dătătoare de speranță a celui ce vine să poarte mai departe crucea, binecuvântează: „Primește Doamne, sufletul robului tău Apostol…”.

Și mai primește, Doamne acum, la început de eră, noua jertfa a Mielului Tău, poporul român!

Și iartă-i Doamne toate păcatele, dar nu mai ierta greșiților LUI și izbăvește-L de cel rău, reînviindu-i în conștiință cuvintele ordinului de luptă de la Șelimbăr, prin care primul domn al României, Mihai Viteazul, a declanșat epopeea Unirii: „CU NOI E DREPTUL ȘI DREPTATEA! CU NOI E CAUZA CEA BUNĂ! CU NOI E DUMNEZEU!”

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină