Dr. Mircea CHELARU: Cu luciditate despre „Epoca de Aur”!

A venit momentul să recunoaştem că, în timpul „odioasei dictaturi”,  am avut şi o perioadă fertilă, de adevăr, de frumuseţe şi libertate. Amintiţi-vă de anii când de-abia ieşiserăm de sub pulpana mantalei roşii şi ne rupseserăm de catehismele leniniste.

Toată Europa de Răsărit se uita la noi cu invidie. Micul Paris bucureştean dădea nota modei de sezon, iar libertatea, sau cel puţin iluzia acesteia, de a gândi liber, mai puţin cea politică, era permisă mai mult decât disimulat.

S-au reabilitat istoria şi martirii neamului, cu o mare şi nedreaptă excepţie, şi am cules de pe drumuri generalii care cerşeau având pe piept Crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, primită în Caucaz sau în Tatra.

Am învăţat studenţii noştri că cibernetica nu este o scursură a conştiinţei capitaliste şi le-am explicat că Voltaire, Erasmus, Hegel, Kant, Heideger, Nietzche, Hume, Descartes, Camus, Althusser sunt, de fapt, nu nişte reacţionari imperialişti ci adevăraţi titani ai gândirii umane.

În acele vremuri, noi, cei din generaţia mea, generaţiile educate ale anilor şaptezeci, noi care am hrănit sufletele noastre cu speranţele ucise ale părinţilor noştri, am crezut!

A fost perioada redescoperirii esenţei noastre pe care mi-am permis, cu reţinere, dar firească mândrie, să-i spun perioada iluminării româneşti.

Puteam citi, în bibliotecile noastre, istoria adevărată scrisă de Nicolea Iorga, A.D. Xenopol, Gheorghe Brătianu şi Nicolae Densuşianu, dar şi ideile filosoficeşi politice ale lui Mircea Eliade, D. D. Roşca, Ştefan Odobleja, Henry Sanielevici, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Petre Andrei, sau mistica lui B. P. Haşdeu.

Încercam chiar „Ieşirea din labirint” cu Dumitru Popescu, zis şi Dumnezeu, iar „Secolul XX” ni-i oferea pe Kafka şi Joyce, Rilke şi Neruda! Numai că la români orice minune nu ţine mult. Uneori nici trei zile. Din motivele pe care le-aţi găsit mai înainte explicate, această fertilă perioadă a fost nedrept de scurtă la scara istoriei recente.

A fost ca un vis frumos într-o viaţă de coşmar. Iată de ce, mai mult ca oricând, trecutul nostru trebuie judecat cu discernământ şi nuanţat, măcar pentru acestă perioadă de istorie trăită.

Din studiile serioase apărute în ultima periodă de reconsiderări, inclusiv din cele apărute sub sigla unor cluburi cu pretenţii selecte, rezultă netăgăduit că economia românească antedecembristă, cu toate hibele sale adesea încriminate, a fost superioară, aproape la toţi parametrii, faţă de uzurpatoarea ei de astăzi.

A fost cu mult mai puţin dependentă de aleatorii externi şi cu o perspectivă mondială mai realistă şi incomparabil mai largă, asigurând resursele minim necesare unui trai acceptabil majorităţii covârşitoare a populaţiei, inclusiv a celor care trăiesc astăzi tragedia zilei prezente, nemaivorbind de ziua de mâine!

Nu este o opinie personală şi nici rezultatul unei cercetări comandate, posibil a fi dirijată subiectiv. Acest fapt este confirmat ca o realitate matematică şi va trebui să schimbe pretenţiile postdecembriştilor şi responsabilităţile ce le incumbă, mutând culpabilitatea de pe conducătorii pedepsiţi, de ieri, pe cei huiduiţi, de astăzi.

Din perioada socialistă, luată integral, trebuie recunoscută, cu detaşare onestă, în primul rând indiscutabila realizare de scoatere a României din subdezvoltare, prin programarea şi planificarea integrată a efortului şi resurselor societăţii, care nu lipseşte nici unei ţări civilizate, fie ea capitalistă sau nu, dar care a suferit la noi de rigiditate şi autocraţie.

Trebuie, de asemenea, recunoscut realismul aplicat al majorităţii tranzacţiilor externe, dar mai ales angajarea oricărui tip de împrumut în scop exact şi rentabil, cu eşalonări precise, cu importuri riguroase, precum şi achiziţionarea, prin orice căi şi mijloace, a tehnologiilor avansate.

Cine poate nega aceste realităţi ale timpului? Sunt destui care continuă să-şi justifice existenţa doar din supralicitarea lătrată a negării a tot şi a toate! I-am întâlnit şi după război… aşa că nu mai sunt o surpriză!

Una dintre cele mai interesante atitudini şi politici publice a constituit-o şi severitatea pentru nemuncă, precum şi pentru vagabondaj sau delicte comune. Or să sară repede avocaţii de profesie ai ideilor liber schimbiste că era o îngrădire gravă a libertăţii individuale, că nu era o descendenţă democratică a măsurilor compulsioniste, şi câte altele.

Asigurarea unui loc de muncă nu este însă doar o politică economică sectorială. Este o problemă de etică statală! Politicile socialiste au putut produce asemenea locuri de muncă disponibile, cu riscul asumat de a călca pe legile profitului şi ale eficienţei economice.

Nu ne interesează motivaţia personală şi nici beneficiul politic de moment al liderilor de atunci, dar este de bun simţ să recunoaştem poziţia riscantă, dar şi atitudinea demnă, asumată în faţa hegemonilor străini, care a mers până la a nu recunoaşte frontierele care au dus la înstrăinarea silnică a teritoriilor româneşti.

Astăzi facem doar trimiteri, pentru comparaţii deloc favorabile, la politici externe de excepţie, cu angajare suficient de apreciată a României de atunci, în situaţii internaţionale, cu medieri aducătoare de elogii, dar şi prezenţa unui ton apăsat şi sobru în negocieri.

Cum s-a pus problema negocierilor asupra accederii în Uniunea Europeană sau chiar în NATO este deja de notorietate, iar abandonarea suveranităţii naţionale doar de dragul de a fi consemnat pe tabla de materii a unui simpozion internaţional este profilul robot al politicianului român din ziua de astăzi…

Îmi repugnă până şi tentaţiile egalitariste, dară-mi-te egalitarismul în sine. Socialismul a practicat uniformismul platformă, nepermiţând individului să ţâşnească deasupra masei.

Sub acest planşeu limitator au fost create, însă, reguli cvasinormale pentru o societate care chiar căuta echitatea, în termeni proprii. Doar din această perspectivă apreciez că a fost benefică politica prin care s-a evitat crearea unui decalaj injust între cei avuţi şi cei săraci, opunîndu-se îmbogăţirii fără cauză.

Este nevoie să reamintim experţilor de astăzi, maeştri ai reformelor ratate, că introducerea obligativităţii şcolii şi a practicării unui învăţământ de masă au redus drastic analfabetismul, până la limita eradicării sale, iar învăţământul de elită universitar a asigurat şcolii româneşti un prestigiu recunoscut în lume, fie că ne referim la cea supertehnologizată, de tip american, sau la lumea a treia, fie ea şi arabă, unde 20% din cei mai buni medici şi ingineri sunt„fabricaţi” în România acelor vremi.

La această abordare nu putem lăsa neconsemnată corelaţia dintre şcoală şi capacitatea de absorbţie socială a absolvenţilor. Nu exista absolvent fără a i se asigurara un loc de muncă.

Nu putem eluda gratuităţile la cărţile şcolare, la reţeaua de case de cultură şi cămine culturale, ca şi competiţiile artistice, diversitatea de cărţi tipărite la preţuri total accesibile, dintre care foarte multe traduceri din literaturile străine, bibliotecile din toate colţurile ţării, teatrele din foarte multe judeţe, accesul larg la sport şi am putea enumera multe altele.

Apropo de sport, se afirmă pe bună dreptate că radiografia vigorii unei societăţi este dată de valoarea performanţelor sportive. Este jenant să încercăm să facemo comparaţie cu ce avem astăzi.

Performanţele erau atât individuale cât şi de echipă, dar reprezentau de fiecare dată Romania Noastră, a celor care trăiau mândria victoriilor la campionatele mondiale sau olimpiade, unde dădeam ora exactă în gimnastică, la probe consacrate de atletism, sau chiar în fotbal, pe când băteam Anglia.

Am câştigat de patru ori titlul mondial la handbal masculin cu Goran, Marinescu, Samungi, Moser, Hnat, Gruia, Gaţu, Oţelea, Munteanu, Stângă, Penu, Roşu, Birtalan, Stokl, iar lista lor mult mai mare este aşezată în Panteonul sportului de glorie.

Am cucerit cupa campionilor la fotbal, la handbal masculin, iar la baschet şi volei finalele europene se jucau la Bucureşti între Steaua, Dinamo sau Rapid!

La tenis de câmp, exceptând fenomenul Ilie Năstase, aveam jucători care aduceau România ani la rândul în faza finală a Cupei Davis. Una s-a jucat chiar la Bucureşti. Eram acolo, sus, în ierarhia marilor valori recunoscute.

Flotilele noastre de canotaj, băieţi şifete, adunau sute de medalii, preponderent de aur. Astăzi îl scoatem pe Patzaichin la câte o televiziune de propagandişti pentru a ne mărturisi ce glorie a fost şi cât de batjocorit este acum.

Rugbiştii erau invitaţi în turneul celor şase naţiuni şi puneau cu genunchii pe brazdă grămezile galezilor, scoţienilor sau chiar a celor din hexagon.

La lupte greco-romane sau libere, la box şi haltere ne băteam în parte cu sovieticii, nemţii federali sau turcii, cu mari şi consacrate şcoli în domeniile de referinţă. Entuziasmul acestor gânduri m-a cucerit total şi risc să cad în reveria amintirilor luminate.

Vă las domniilor voastre plăcerea continuării rememorărilor şi frumoaselor aduceri aminte!

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină