Dr. ISRAEL GUTMAN (Israel): „Refuzul guvernului Antonescu de a-și preda evreii poate fi considerat unul din marile acte de rezistență din Europa”

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească). Notă introductivă: În Decembrie 1986 apărea în Ungaria, la Budapesta, o carte monumentală, ISTORIA TRANSILVANIEI în 3 volume, însumând cca. 2.000 pagini, editată de Academia de Științe din Budapesta. Ca redactor semna ministrul Culturii de la vremea aceea, Bela Doepecz. Această carte, pusă în slujba revizionismului unguresc, fiind publicată sub egida unui for oficial (Academia de Științe din Budapesta) și prezentată publicului de un membru al guvernului (ministrul Culturii), reprezenta, în fapt, punctul de vedere oficial – atât științific, cât și politic – al Ungariei. 

Indignat de apariția acestei uriașe mistificări propagandistice, scriitorul evreu din România, Oliver Lustig (1926-2017), a ripostat ferm, în mai 1987, printr-un amplu articol publicat în „Magazin Istoric”. Precizăm că Oliver Lustig a fost unul din supraviețuitorii lagărului de exterminare de la Auschwitz și autor al mai multor cărți despre Holocaust și despre cel de-al Doilea Război Mondial. Prezentăm un fragment din articolul amintit, intitulat „Denaturări și falsificări care jignesc și profanează memoria victimelor terorii horthyste”(M.M.)

DENATURĂRI ȘI FALSIFICĂRI CARE JIGNESC ȘI PROFANEAZĂ MEMORIA VICTIMELOR TERORII HORTHYSTE

Terminând de citit Istoria Transilvaniei, recent apărută la Budapesta, mă văd silit să constat cu amărăciune și indignare că, în ciuda înaltului for – Academia Ungară de Științe – care a patronat-o, ea se abate cu o consecvență demnă de o cauza mai nobilă și de la probitatea științifică, și de la etică istoriei […].

[…] În paginile celor trei volume s-au condensat nu doar erori și aprecieri tendențioase, nu doar imprecizii și date greșite, ci mai ales denaturări și falsuri, care merg pâna la pângarirea celor mai luminoase momente din istoria poporului român, pâna la jignirea demnității naționalităților ce au conviețuit de secole pe străvechiul pamânt românesc al Transilvaniei, pâna la reînvierea și relansarea unor texte extrem de nocive, șoviniste și revizioniste, pe care le credeam de mult înmormântate […]. Nu numai ansamblul lucrării la care ne referim prezintă o imagine denaturată a istoriei Transilvaniei, ci fiecare capitol al ei falsifică etapele și momentele pe care le abordează.

În cele ce urmează nu mă voi referi la faptele încriminate demult de istorie: masacrele, teroarea fără egal, reprimarea, lagărele de muncă forțată, expulzarile exercitate de horthyști în anii 1940 – 1944 împotriva populației românești majoritare din teritoriul de nord-vest al României ocupat că urmare a dictatului de la Viena din August 1940. Din multitudinea problemelor privind teroarea horthystă, probleme prezentate denaturat și fals ori pur și simplu omise, mă voi referi, pentru exemplificare, la un singur moment: deportarea și exterminarea populației evreiești din partea de nord-vest a României cotropită de Ungaria horthystă.

Pare de necrezut și totuși această este realitatea: din 2.000 de pagini – mai precis, din cca 90.000 de rânduri – autorii lucrării consacră doar patru rânduri și jumătate exterminării de către horthyști a evreilor din nordul Transilvaniei. Expediază așadar, într-o singură frază, deportarea și nimicirea fizică a unei populații care trăia de secole întregi pe aceste plaiuri. Pentru precizie, pentru a vorbi „la concret”, reproducem în întregime frază: „După ocupația germană, în 1944, autoritățile ungare – în pofida protestelor curajoase ale intelectualilor progresiști și ale capilor bisericești, ca de pildă, a episcopului Marton Aron – au transportat o parte însemnată a populației evreiești din Transilvania de Nord, vreo 90-100.000 de oameni, în lagăre de concentrare din Germania, condamnându-i la pieire”.

Dincolo de faptul că reducerea la atît a eliminării fizice a evreimii din nordul Transilvaniei reprezintă o minimalizare de-a dreptul profanatoare a unuia din cele mai mari asasinate în masă din istoria omenirii, fraza de mai sus denaturează, falsi-fică și induce în eroare opinia publică mondială, atât prin omisiuni de neiertat, cât și prin fiecare afirmație, prin fiecare cuvânt al ei.

Să le luăm pe rând:

Autorii încep evocarea holocaustului evreilor din nordul Transilvaniei așternând pe hârie, fără să le tremure mâna, „După ocupația germană…”. Cititorul însă nu poate să nu se întrebe: dar până atunci, pâna la ocupația germană din martie 1944, evreilor din nordul Transilvaniei chiar nu li s-a întâmplat nimic?

Consider jignitoare și profanatoare, deopotrivă pentru memoria victimelor și pentru suferințele supraviețuitorilor, vehicularea cu insistență și în alte lucrări a tezei potrivit căreia evreilor din Ungaria și din teritoriile pe care le cotropise, „nu li s-a clintit niciun fir de păr” – cum le place să declare unora – pâna la 19 martie 1944. Este o impietate pe care mă simt dator s-o resping, în numele acelui dureros de lung șir al victimelor din satele și orașele Transilvaniei de Nord, ucise de gloanțele unor ofițeri sau soldați horthyști, ucise cu patul puștii, cu vâna de bou ori izbite cu capul de pereți, de jandarmii și polițiștii regimului de teroare ungar, sau gonite în masă spre marele masacru de la Kamenec-Podolsk.

Desigur, pătrunzând în nord-vestul României pe baza samavolnicului dictat de la Viena, întregul aparat represiuv, întreg mecanismul opresiunii horthyste și-a îndreptat tăișul împotriva populației românești, săvârșind mii de crime individuale și colective, devastând și maltratând, semănând deopotrivă la sate și orașe spaima și frica, înstaurând o teroare fără precedent în sălbăticia sa.

Dar înca de atunci, din primele zile ale trecerii frontierei, printre victime, alături de români, se numărau tot mai mulți evrei. În marele masacru de la Trăznea – din Septembrie 1940 – au fost uciși și șase evrei. Au căzut, de asemenea, alături de români, doborîti de glonț sau spintecați de baioneta horthystă, evrei din Cerisa și Marga (județul Sălaj), din Vișeu și Tășnad, etc. La Sucutard, lânga Gherla, la sugestia grofului din comună, au fost uciși doi tineri țărani români – Iosif Moldovan și Ion Cotin. În aceeași zi, locotenentul Papucs a dispus asasinarea a două tinere evreice – Roza și Ester Rozenberg. Evocând această crimă într-o carte, Michael Bar-On din Israel consemnează: „După război, cadavrele au fost exhumate. Ungurii, cărora le place să facă paradă cu spiritul lor cavaleresc, îngropaseră victimele într’un mod infam: pe fundul gropii au așezat fetele, iar peste ele pe cei doi bărbați”.

Oare chiar nici unul din autorii volumelor să nu cunoască faptul că, pentru primul asasinat în masă din lungul șir al celor care au jalonat aplicarea „soluției finale” de către naziști, adică pentru cumplitul masacru din 1941 de la Kamenec-Podolsk, din cele peste 20.000 de victime, cca 16.000 au fost furnizate de autoritățile horthyste din rândurile evreilor din nordul Transilvaniei și Ucraina Subcarpatică? […]

Prima legislație antisemită în Europa

[…] Nu-mi venea să cred, nu puteam să concep că, într-o carte ce se pretinde de istorie, apărută sub egida Academiei Ungare de Științe și din al cărei colectiv redacțional face parte un membru marcant al guvernului de la Budapesta, se consemnează pur și simplu exterminarea unei întregi populații, fără să se dea acestei crime odioase nici un fel de caracterizare, fără să se facă cea mai vagă referire la cauzele care au generat-o, fără să se spună un singur cuvânt de condamnare la adresa făptuitorilor.

Înainte de toate trebuia – și trebuie – spus răspicat, fără ocolișuri, că aplicarea „soluției finale”, cu alte cuvinte „rezolvarea definitivă a problemei evreiești în stil horthyst” a fost urmarea directă a politicii fasciste, șoviniste, rasiste și antisemite, promovată de regimul lui Horthy. De altfel, mai marilor acestui regim le plăcea să se mândreasca – și nu fără temei – că în perioada de după primul război mondial, Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite […]

În 1938 a apărut din nou o lege antievreiasca, purtând titlul nevinovat: „Asigurarea mai eficientă a echilibrului vieții sociale și economice”, menite să limiteze accesul evreimii la viață economică și socială din Ungaria.

Peste numai o jumătate de an, parlamentul ungar a adoptat o altă lege antievreiasca, care stabilea că trebuiau considerați evrei, alături de cei de religie izraelită, toți acei cetățeni unguri care aveau un părinte ori doi bunici de religie izraelită în momentul ori înaintea întrării în vigoare a legii. Noțiunea de evreu a fost extinsă apoi prin legea din 1941 privind „apărarea rasei”.

Bazându-se pe această realitate, Endre Laszlo, numit de Horthy secretar de stat la Ministerul de Interne, într-o declarație difuzată la posturile de radio și reluată de întreaga presă ungară, a combătut vehement „concepția potrivit căreia problema evreiască ar fi apărut din nou (adică după 19 Martie 1944 – n.n.) ca rezultat al situației politice mondiale”. El a subliniat că „unanimitatea societății ungare apărătoare a purității rasiale urgentează de aproape 25 de ani rezolvarea problemei evreiești. Antisemitismul ungar nu este o politică la modă, nu este copierea sau imitarea unor tendințe și idei actuale. Nu de un an-doi, ci de decenii întregi, că să spunem așa, prima în Europa, ungurimea a simțit pe propria piele, ce pericol catastrofal reprezintă creșterea în proporții tot mai mari a influenței evreiești. De-a lungul unei lupte de decenii, s-a cristalizat convingerea că numai o rezolvare radicală poate duce la rezultatul definitiv și satisfăcător, dorit de ambele părți”.

„Convingerea noastră de nestrămutat – și-a continuat declarația primul colaborator al ministrului de interne horthyst – putem s-o sintetizăm astfel pentru neamul nostru ungar, evreimea este un element care nu este dorit, nici din punct de vedere moral, nici spiritual, nici fizic. Conștienți de această descoperire, trebuie să căutăm acea rezolvare care departajează și elimină în întregime evreimea din viața ungurimii” […].

Martirii de la sărmaș, ip, Trăznea

[…] Era în Septembrie 1944. Suferințele populației din nord-vestul României se apropiau de sfârșit. Înaintarea victorioasă a trupelor române și sovietice aducea libertatea și alinarea durerilor. Dar pe alocuri, de-a lungul frontierei vremelnic impuse, trupele nazisto-horthyste au reușit să pătrundă pentru câteva zile în sudul Transilvaniei, dincolo de granița nedreaptă fixată prin odiosul dictat de la Viena. Aici toți evreii, fără excepție, rămăseseră în viață. În comună Sărmaș, la câteva zeci de kilometri de Cluj, au pătruns subunități ale armatei horthyste. „Cavalerii” horthysmului au constatat cu surprindere că mica localitate avea 126 de evrei. Și toți în viață! N-au stat nicio clipă pe gânduri. Fără să le ceară sau să le ordone cineva ceva din partea germană, fără să întrebe măcar Budapesta, ei, cavaleri ai armatei horthyste, din proprie inițiativă, mânați de sentimentele sădite în ei în cel aproape un sfert de veac de guvernare fascisto-horthystă, s-au năpustit asupra celor 126 de bărbați, femei, copii și batrâni și au savârsit una din cele mai cutremurătoare crime din perioada holocaustului, care avea să devină cunoscută în toată lumea sub numele „oribila crimă de la Sărmaș”.

Am văzut la Birkenau-Auschwitz, la Landsberg și Kaufering, în toate lagărele prin care m-a purtat destinul hărăzit de horthyști, mii și mii de cadavre. Am fost martor ocular la moartea multor camarazi care au pierit de foame, de frig, de boli, uciși prin asfixiere, împușcare sau spânzurare; înecați, înghețați ori aruncați de pe schele. Mărturisesc însă că niciodată nu m-am înfiorat ca atunci când am văzut fotografiile victimelor de la Sărmaș. Redau un singur fragment din procesul verbal întocmit cu prilejul deshumării efectuate de autoritățile românești la 1 februarie 1945:

 „Foarte multe cadavre – în special cele din groapa a doua, unde s’au aflat mai mult femei și copii – prezentau urme de violențe din cele mai sălbatice, având craniile zdrobite și chiar sfărâmate de pe urma loviturilor puternice provocate cu corpuri tari sau ascuțite (paturi de armă, târnacoape, lopeți, etc.); multe corpuri erau străpunse sau chiar sfâșiate de arme albe; altele aveau oasele membrelor superioare sau inferioare fracturate.

Cadavrele au fost aruncate de-a valma, unele peste altele, găsindu–se totuși corpuri înlănțuite, un soț îmbrațișându-se cu soția, un tată strângându-și la piept copilașul…”.

Este de-a dreptul curios că autorii Istoriei Transilvaniei, în timp ce despre holocaustul evreilor din nord-vestul României aflat sub ocupație horthysta n-au găsit de cuviință să scrie decât patru rânduri și jumătate, despre soarta evreilor din România s-au hotarît să scrie ceva mai mult: șase rânduri. Autorii le-au folosit din plin pentru a spori confuziile, a continua cu mistificările și denaturările.

Pentru a înțelege mai bine jocul periculos al falsificării istoriei la care se dedau autorii acestei improvizații istorice, e necesar să reproducem un citat anterior, care arată viziunea pe care doresc s’o acrediteze. Potrivit autorilor, după dictatul fascist de la Viena, a început așa-numita „politică de reciprocitate față de naționalități; la expulzari s-a răspuns cu expulzări de cealaltă parte, la internări cu internări, la închidere de școli s-a răspuns cu închidere de școli, creîndu-se o totală nesiguranță a soartei românimii din Nord, respectiv a maghiarimii din Sud”.

Se încearca, așadar, să se sugereze cititorilor existența unui paralelism între situația din nordul și sudul Transilvaniei. Dar o asemenea încercare este mai mult decât revoltătoare. Când și unde, în care comună din sudul Transilvaniei au fost măcelăriți 155 de oameni nevinovați – femei gravide și mame cu copii la sân, bărbați în floarea vârstei și bătrâni de-a valma – așa cum s-a întâmplat în nordul Transilvaniei, în noaptea de 13 spre 14 Septembrie 1940, în comuna Ip? Când și unde, în care comună din sudul Transilvaniei a avut loc un masacru asemănător celui săvârșit de horthyști la 9 Septembrie 1940 în comună Trăznea, soldat cu 81 de victime ? Când, unde, în ce comune din sudul Transilvaniei s-au comis asemenea crime cutremurătoare ca acelea săvârșite de horthyști la Moisei, Sărmaș sau Leordina?

Autorii încearcă să lanseze ideea unui paralelism și în atitudinea față de evrei. O anunță lapidar, ca pe un lucru care, chipurile, este firesc: „Poliția fascistă a mers mână în mână de ambele părți (adică și în nordul și în sudul Transilvaniei – n.n.) cu antisemitismul”. Urmează apoi fraza pe care am reprodus-o la începutul articolului, în carte autorii înfățișează, în cele patru rânduri și jumătate, tot ce le-au dictat inima și conștiința să scrie despre exterminarea evreilor din Nordul Transilvaniei
cotropit. O logică elementară ar fi pretins ca, în continuare, să se arate ce s-a întâmplat în sudul Transilvaniei pentru a susține ideea lansată privind similitudinea „în ambele părți”. Autorii sacrifică însă, fără remușcări, orice logică și, spre stupoarea cititorului, nu fac nici cea mai mică referire la starea de lucruri din sudul Transilvaniei, ci sar, fără nicio legătură, la situația evreilor din întreaga Românie. Firește, autorii au făcut acest salt pentru că n-au avut tăria să consemneze adevărul istoric: în sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viața nici unui evreu n-a fost periclitată. În timp ce evreii din Cluj, din Oradea și Satu Mare, din toate orașele și satele Transilvaniei de Nord au fost strânși și, toți, până la ultimul bătrân, până la ultimul sugar, au fost mânați sub amenințarea baionetelor horthyste spre crematoriile și camerele de gazare din Birkenau-Auschwitz, evreii din Turda și Alba Iulia, din Arad și Timișoara, n-au purtat nici măcar steaua galbenă.
Mai mult, aceste orașe, ca de altfel orașele din întreaga Românie, au oferit adăpost sigur tuturor evreilor din nordul Transilvaniei – și chiar din orașele Ungariei – care au reușit să evadeze din ghetouri și să fugă în România.

Autorii susțin că „în timpul celui de al doilea război mondial – potrivit aprecierilor – în România, mai ales la est de Carpați, au fost asasinați cca 337.000 de evrei”.

Este bine cunoscută, frecvent citată în literatură de specialitate, telegrama din Budapesta expediată la Berlin, în care Veesenmayer raportează: „… Din cercurile consulatului general român din Cluj s-a aflat că evreii din Ungaria refiugiați în România sunt tratați acolo ca refugiați politici, urmând a li se înlesni de către guvernul român emigrarea în Palestina”.

Poporul român, împotriva „soluției finale”

În discuție este acum Istoria Transilvaniei, falsurile și denaturările pe care le conține, nu destinul evreilor sub regimul lui Antonescu. Totuși, pentru că autorii ei au făcut o asemenea apreciere, câteva precizări se impun.
Nu este prima dată când autori din Ungaria, cu o simplă trăsătură de condei, trec în totalitate numărul evreilor din nord-vestul României căzuți victima aplicării în stil horthyst a „soluției finale” în seama regimului antonescian. Mistificarea se petrece în felul următor: Din datele recensamântului oficial din 1930 rezultă că în România trăiau 728.115 evrei. Datorită sporului demografic natural se estimează că, la începutul anului 1940, România avea o populație evreiască de aproximativ 760.000. După eliberarea de sub dominația nazistă, în România mai trăiau peste 350.000 de evrei. Deci numărul lor s’a micșorat cu cca 400.000 de oameni. Numai că această cifra cuprinde, evident, și pe cei peste 166.000 de evrei deportați de autoritățile horthyste, dintre care 84,5% au pierit. Apoi este vorba de soarta evreilor – cca 280.000 – din Basarabia și Bucovina. Fără a minimaliza cu nimic răspunderea lui Antonescu pentru moartea în Transnistria a 70-80.000 de evrei din Basarabia și Bucovina, strămutați acolo în vâltoarea războiului mondial, trebuie arătat că, în România de sub autoritatea guvernului român, în cadrul granițelor stabilite în vara lui 1940, în ciuda marilor și repetatelor presiuni ale Berlinului, „soluția finală” nu s-a aplicat.

Profesorul universitar Dr. Israel Gutman din Izrael, într-un referat întitulat „Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști”, arată că planurile naziste de a-i deporta pe evrei din România în lagărele de exterminare din Polonia au întâmpinat „o opoziție energică din partea poporului român și a autorităților românești, inclusiv a guvernului și dictatorului Ion Antonescu… Refuzul lor de a-i preda pe evrei a crescut cu timpul și această rezistență este factorul care a salvat majoritatea evreilor români de <soluția finală> de concepție nazistă. Mi se pare că aceasta nu a fost doar consecință unor poziții oportuniste și a schimbărilor de front, ci, în mare măsură, și în parte în mod decisiv, rezultatul deosebirilor de poziții și concepții care existau între Germania nazistă și România de sub dictatură lui Antonescu în privința evreilor”.

Potrivit documentelor originale aflate în arhiva Iad Vashem-ului din Ierusalim, la 15 septembrie 1942, Hauptsturm-fuehrer-ul Gustav Richter, sosit la București ca specialist în „problemele evreiești” al Berlinului, semnează planul german de deportare a evreilor din România. Nerăbdător, Bukarester Tageblatt, editat de legația germană din București, anunța că, în cursul anului 1942, vor fi evacuați evreii din sudul Transilvaniei și Banat, iar în anul viitor toți evreii din vechiul regat vor fi deportați, așa încât nu va mai exista nici un evreu în România. Ziarul afirmă, sigur de informațiile pe care le deținea, că „România va servi de astă dată drept exemplu pentru alte țări”. Intenția de deportare devenind publică, un val de proteste ale celor mai diferite cercuri politice, economice, culturale și religioase din România au început să-și facă simțită presiunea.

Într-un protest al Românilor din sudul Transilvaniei și din Banat – intelectuali, comercianți, industriași și meseriași – înaintat Ministerului de Interne de la București – se spunea:

„Oricare ar fi concepția noastră despre evrei, suntem creștini și oameni și noi, care am suferit atât sub dominația ungară și care știm cât suferă astăzi ai noștri sub aceeași dominație, ne cutremurăm la gândul că cetățenii unui stat ar putea, fără nici o vină, să fie despuiați de tot avutul lor și alungați din țara în care s-au născut și în care zac de secole osemintele părinților, bunicilor și străbunilor lor”.

Planul de deportare n-a putut fi pus în aplicare. A eșuat.

În același studiu intitulat „Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști”, Dr. Israel Gutman din Izrael trage următoarea concluzie: „Dacă considerăm Stalingradul ca eveniment hotărîtor în istoria celui de al doilea război mondial, un moment care marchează începutul sfârșitului dominației naziste în Europa, atunci refuzul guvernului român de a-și preda evreii poate fi considerat ca unul din marile acte de rezistență din Europa, într-un moment când Germania se afla în culmea puterii sale” […].

Oliver Lustig

Ziarul este disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină