Dominic Stanca, delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, despre Unirea de la 1 Decembrie 1918

Participant la Primul Război Mondial, în calitate de medic militar în armata austro-ungară, Dominic Stanca [1] a luat parte la Adunarea Națională de la Alba Iulia ca delegat oficial, cu credențional, din partea Reuniunii Femeilor Greco-Ortodoxe din Petroșani. Într-un roman cu un pronunțat caracter memorialistic, intitulat sugestiv Între două fronturi [2], Dominic Stanca redă emoția zilei de 1 Decembrie 1918, atunci când, în condiţii dificile, sub ameninţarea gărzilor militare ungare, cei aproximativ 100 000 de delegaţi prezenţi la Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească de la Alba Iulia au proclamat unirea cu România:

„Ziua de 1 Decembrie va fi marea sărbătoare a sufletului românesc.

Trenuri speciale aduc la Alba-Iulia mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare. […]

Orașul e numai om și drapele. Mai mult de una sută de mii de oameni s-au grăbit să se adune la sunetul goarnei de chemare, pentru marele praznic al libertății.

Drumul care duce în cetatea lui Mihai este păzit de moții lui Iancu, îmbrăcați în straie albe.

Deasupra porții de intrare a cetății un uriaș drapel tricolor își fâlfâie faldurile în vânt, atingând în jocul lui mica deschizătură a cuștei în care au veghiat ultimele ceasuri Horia, Cloșca și Crișan.

Sus, în cetate, în marea sale a Casinoului ofițeresc se adună delegații oficiali, care umplu sala până la ultimul loc. Pe podiul din față iau loc membrii Consiliului Național în frunte cu bătrânul Gheorghe Pop de Băsești.

Într-o liniște impresionantă, sunt citite punctele Adunării prin care se proclamă Unirea tuturor teritoriilor locuite de Români din fosta Ungarie, cu Patria mumă. […]

Când [Ștefan] Cicio-Pop, v[ice].-președintele Adunării declară solemn că poporul român din fosta Ungarie se alipește de Regatul României, toată suflarea este cuprinsă de emoție vibrantă, ochii se umezesc de lacrimi și fiecare cuvânt este frenetic aplaudat. Uralele nu mai încetează. Oameni necunoscuți se îmbrățișează și se sărută. Toți cred în unirea frățească, care-o să ne ducă la fericirea atât de mult așteptată.

În clipele supremei fericiri s-a uitat toată suferința, pentru marea zi a învierei. Viața nouă, bazată pe înțelegerea sufletelor trebuie să înceapă de acum. Noi am putut trage învățăminte din greșelile stăpânilor de ieri, trebuie deci să ne organizăm într-așa fel viața de Stat, ca la noi toți să fie mulțumiți, fericiți și liberi. Viață plină de dreptate, căci după aceasta ahtiază sufletul rănit. Dreptate, cinste și iubire, căci fără de aceasta nu poate fi viață liniștită și nici împăcarea sufletelor. […] Orașul este un furnicar de oameni. Cântece, fanfare, chiote străbat de pretutindeni. Sclavii eliberați din întunericul robiei se vor fi bucurat astfel de libertate. […]

Credem că din sufletul călit din suferințe va crește floarea dragostei, iar din inima sclavului de ieri va naște împăcarea și iertarea. Trecutul s-a sfârșit ! Acum o nouă viață trebuie să înceapă !

Trăim doar pe un pământ, un pământ brazdează plugurile noastre și un pământ ne acoperă în mormânt. Atunci dar trebuie să ne înțelegem ! N-am fost dușmanii nimănui ! Nu ! Numai nu ne-am înțeles graiul sufletului.

Trenul uruie, roțile își bat ritmic jocul nesfârșit. Oamenii cântă mereu, se îmbrățișează, plâng de bucurie [3]”.

 

[1] Dominic Stanca s-a născut la Petroșani, în anul 1892 și a murit la Cluj, în 1979.

[2] Dominic Stanca, Între două fronturi. 1914-1918, Cluj, Editura Patria, 1935.

[3] Ibidem, p. 314-319.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină