Divertisment elitar. Jocurile de cărți

Jocul de cărți ocupă un loc central între variatele tipuri de divertisment care au însoțit perioada de modernizare a societății românești, reprezentând o activitate indispensabilă a vieții mondene.

Prezente în Europa încă din secolul al XIV-lea, jocurile de cărți apar în surse documentare din Moldova și Țara Românească abia în veacul al XVIII-lea, semnalând o intensificare a receptării modelor de peste granițe.

Personalul diplomatic, negustorii, militarii și călătorii străini au fost principalii agenți ai difuzării.

Primele cărți de joc, care figurau pe listele de cheltuieli lunare ale boierilor noștri ca articole de lux, proveneau din Europa Centrală, fiind introduse pe piață de companiile comerciale din Braşov şi Sibiu.

În etapa de asimilare, jocurile de cărți aveau un caracter distractiv, cu mize neglijabile. Către finalul secolului al XVIII-lea tipologiile se diversifică iar sumele antrenate cresc exponențial, transformând plăcerea într-un viciu practicat de toate treptele sociale, atât în spațiul public cât și în cel privat.

Dorind să pună capăt năravului, domnitorul Alexandru Ipsilanti interzice jocurile pe bani, amenințându-i pe contravenienți cu arestul iar pe patronii de cafenele și cârciumi cu închiderea localurilor.

Depășite de amploarea fenomenului, autoritățile vor fi nevoite să-și rezume ofensiva la monopolul importului și desfacerii pe piață a cărților de joc, scopul declarat fiind obținerea de venituri suplimentare pentru refacerea rețelei rutiere a țării.

Într-o societate obsedată de bogăție și statut, această formă de consum era o modalitate petrecere a timpului, de alungare a plictiselii dar și o modalitate importantă de afișare a condiției financiare.

Fie că erau practicate pentru amuzament sau pentru a obține un câștig suplimentar, jocurile de cărți însoțeau o bună parte din cotidianul boierilor noștri, fiind cultivate atât de bărbați cât și de femei.

Cu unele excepții memorabile, femeile se dovedeau atrase mai mult de atmosfera din jurul meselor de joc, de posibilitățile de socializare, și mai puțin de câștigurile imediate.

Mariage, panţarolă, ombre, pichet sau faraon denumesc tipologiile preferate de înalta societate.

Împătimiții își transformau saloanele în adevărate tripouri, active mai ales în anotimpul rece, atunci cînd boierii țineau „[…]casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere, cu nesaţ.”

Încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea, „lumea bună” începe să frecventeze cluburi organizate după modelul redoute-lor vieneze.

Joia și duminica spațiile se însuflețeau cu muzică și dans (quadrille, mazurca sau vals), balurile mascate sau spectacolele dramatice mobilizând societate rafinată.

Unii participanți preferau să se retragă în „camerele interioare” ale clubului pentru a juca biliard, dar mai ales cărți: stos, lansquenet şi maca (jocuri de noroc), vist (whist), preferans (préférence) şi pichet (jocuri speculative), ghiordum, concina (kontsina), ramţ şi calul alb (jocuri distractive).

Dintre acestea, whist-ul şi preferans sunt încununate drept jocuri aristocratice deoarece implicau un nivel ridicat de concentrare pentru a ține evidența cărților, precum și cunoașterea jargonului tehnic extins.

Erau jocuri dedicate oamenilor educați, un jucător priceput fiind venerat și respectat de colegii săi. Notorietatea mai putea fi câștigată mizând sume fabuloase. Femeile dezvoltaseră o adevărată pasiune pentru jocul numit pasienţe (patience).

„Recuzita” obligatorie a partidelor era compusă din mese speciale „acoperite cu postav verde şi luminate cu lumânări fixate în sfeşnice de argint”, cretă, cu care se marca punctajul direct pe postavul mesei, o perie utilizată la ştergerea însemnelor şi, eventual, jetoane de joc.

Pentru ca interesul jucătorilor să nu scadă, „perdegiii” serveau dulceață, cafea și, pe măsură ce orele treceau, schimbau lumânările de la mesele de joc sau anunțau birjele, servicii răsplătite cu bacșișuri consistente.

Jocurile de noroc „dizbrăcătoare”, interzise de către autorităţi, presupuneau mize năucitoare, „până la zeci de mii de galbeni”.

Cei „care jucau până la fundul pungii” mai aruncau în vâltoarea patimii ceasornice, bijuterii, haine, arme, cai, case, moşii etc. „Nu erau rare cazurile în care datoriile acumulate la jocurile de cărţi provocau grave drame personale și familiale, cum ar fi distrugerea sănătății, pierderea statutului social și falimentul financiar”.

Iar unele „afaceri de onoare” se finalizau prin dueluri.

„Stând închiși în încăperi cu aerul stricat de fumul țigărilor și al exalațiunilor, câte trei-patru ore în șir la masa de joc, până la miezul nopții și chiar după” cartoforii nu riscau doar ruina, ci își puneau în pericol sănătatea, problemă adusă în atenția opiniei publice de medicii perioadei. „[…] transpirați din cauza căldurii din camere și a hainelor din blană, cu trupul amorțit de la pozițiile sedentare și ghiftuiți cu mai multe feluri de bucate la cină, jucătorii de cărți sunt expuși la indigestii, dispepsii, insomnii, răceli, reumatisme, guturaiuri, erizipele sau chiar peripneumonii mortale.”

Dintre toate relele pe care năravul jocurilor de noroc le producea, „vătămarea sufletului” rămâne cea mai condamnabilă suferință, împotriva căreia se coalizează întreaga societate.

Astfel, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cluburile selecte ale Bucureștiului, deși prevăzute în continuare cu saloane pentru conversație și joc, interzic practicarea jocurilor de noroc în incinta lor.

Spre sfârșitul veacului „jocul de cărți, băuturile și fumatul nu erau admise în casele din lumea mare, și cele în care se juca totuși puteau fi numărate pe degete și erau puse la index”.

Text: Alexandra Rusu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor)

Bibliografie:

Tudor Dinu, Bucureștiul Fanariot, Vol.III, București, Humanitas, 2020

Dan Dumitru Iacob, Elitele din Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sociabilitate și divertisment, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2015

Ștefan Lemny, Sensibilitate și istorie în secolul al XVIII românesc, Iași, Polirom, 2017

Radu Rosetti, Amintiri. Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe, București, Humanitas, 2017

În imagine: „Jocul de cărți”– Theodor Aman, sursa: https://commons.wikimedia.org/…/File:Theodor_Aman…

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină