Despre FURTUL DE IDENTITATE: Cobza piratată de unguri și pseudo-cobza de la Chișinău

Formele de distrugere sau de distorsionare a relicvelor identitare și spirituale ale unui neam sunt nenumărate. În urmă cu vreo zece ani, cu ocazia festivalului „Zilele Municipiului Oradea”, o trupă maghiară de muzică medievală avea în componența sa și un… cobzar.

Foarte frumos, s-ar putea zice, iată o formă de resuscitare a unui instrument străvechi specific culturii și tradiției noastre precreștine, instrument pe care Vergiliu, în secolul I î.Ch., îl numea LIRA TRACĂ (Thrace cytara).

Da, numai că trubadurul nostru își numea instrumentul „COBZĂ UNGUREASCĂ”. În realitate nu era o „cobză ungurească”, instrument care, de altfel, nici nu există, era o cobză pur și simplu.

Un prieten istoric căruia i-am povestit faza, mi-a spus indignat: „Bă, tu nu vezi că ăştia sunt calificaţi în furtul de identitate? Ni l-au luat pe Iancu de Hunedoara şi au zis că-i ungur. Ne-au luat palinca, ciobănescul mioritic, ne-au luat Harghita şi Covasna, rebotezându-le Ţinutul Secuiesc, or să ne ia bisericile şi porţile maramureşene şi or să scrie pe ele Made in Hungaria. Ce mai contează o cobză în plus sau în minus?”.

Cred că amicul meu avea dreptate. Cu câteva luni înainte de această întâmplare, un călător român, iubitor de cultură tradiţională (nu-i dau numele, pentru că nu am acordul său), a descoperit, în peregrinările prin Ungaria, foarte multe ulcioare ciudate, cu figuri zoomorfe şi antropomorfe, care nu prea ţineau de cultura şi spiritualitatea maghiară.

Cerând explicaţii, i s-a dat un răspuns care l-a lăsat perplex: producţia acestor obiecte era de dată foarte recentă, de numai câţiva ani, şi nu ţinea, într-adevăr, de tradiţiile poporului maghiar. Au fost preluate, pur şi simplu, multiplicate şi scoase pe piaţă, dintr-o carte apărută în 1997 la… Muzeul Ţăranului Român!

Cartea, care este un album de artă, se numeşte „Ulcioare de nuntă” şi aparţine etnografului Georgeta Roşu.

Interesant nu era doar faptul în sine, anume că în Ungaria se vând ulcioare româneşti, ci și nefirescul fenomenului: spiritualitatea unui popor generează în altă ţară o piaţă prosperă, în timp ce în ţara de origine această sursă de valorificare economică este total ignorată…

Nu demult, am descoperit pe OLX următorul anunț, însoțit de o fotografie:  „Vând cobză deosebită și în stare foarte buna.  Cobza, din câte am înțeles, nu este fabricată în România”.

Într-adevăr, nu e fabricată în România, dar nici nu era cobză. Semăna, e adevărat, dar nu răsărea de fel și era, se pare, fabricată în Republica Moldova, dacă nu cumva la Moscova.

Instrumentul cu pricina reprezintă, consider eu, o altă formă de distorsiune (ca să nu zic diversiune), mai mult sau mai puțin voluntară, a unui element de patrimoniu imaterial. Instrumentul numit impropriu „cobză” are o circulație destul de pregnantă în spațiul muzical basarabean, unul dintre cei mai reputați „cobzari” fiind Pavel Țurcan.

Acesta este un instrumentist cât se poate de onorabil din Chișinău, cu precizarea că instrumentul cu denumirea de „cobză”, la care cântă el, NU ESTE COBZĂ.

Seamănă mai degrabă cu lăuta, așa cum era aceasta la începutul consacrării sale în Europa: cu patru coarde (duble în cazul „cobzei” lui Pavel Țurcan) și cu gâtul „fracturat”.

E o lăută care seamănă cu cobza și cântă ca o balalaika, deși asta ține, probabil, de stilul interpretului…

Am vrut să știu mai multe despre acest „cobzar” foarte cunoscut în Republica Moldova și am aflat, cu plăcută surprindere, pe de o parte, și cu stupoare pe de altă parte, că a studiat „cobza” la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga” și la Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chișinău, la clasa profesorului Isaac Solomon.

Cu plăcută surprindere pentru că instrumentul numit „cobză” se studiază, în Basarabia, la nivel academic, ceea ce în România – din păcate și spre rușinea noastră – nu se întâmplă. Cu stupoare pentru că, așa cum spuneam, instrumentul nu e cobză, dar e prezentat și studiat ca atare.

Faptul e cu atât mai întristător cu cât în Basarabia există și cobza autentică, despre care nu știu să se studieze la conservator. Iar dacă ceea ce se studiază este „cobza” la care cântă Pavel Țurcan, aceasta reprezintă o mistificare instituționalizată extrem de periculoasă, o diversiune chiar, căci obnubilează cobza autentică și consacră o PSEUDO-COBZĂ.

Rezumând cele scrise aici, subliniez încă o dată:

1. Nu a existat și nu există COBZĂ UNGUREASCĂ. Instrumentul formației maghiare de muzică medievală, la care am făcut referire la început, era o COBZĂ ROMÂNEASCĂ (scuzați pleonasmul!) rebotezată. E o formă (ludică, dacă vreți) de furt de identitate.
2. Instrumentul la care cântă Pavel Țurcan NU E COBZĂ. E un derivat al acesteia, un instrument melodic ca și lăuta. Poate fi considerat și rezultatul unei evoluții a instrumentului originar dar, dacă e așa, e o evoluție care s-a soldat cu pierderea identității instrumentului. Deci, oricum, el nu mai este cobză.

Miron Manega

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină