Democraţia se bazează pe majorităţi. Bolşevismul se sprijină pe minorităţi fanatice

Admiţând teza că Rusia fusese victima agresiunii hitleriste (tot aşa cum fusese a lui Napoleon din 1812), se acorda diplomaţiei sovietice cea mai mare libertate pentru a pretinde garanţii. Prin urmare, nu e nimic extraordinar în aceea că Rusia nu a mai considerat Rinul ca o garanţie suficientă şi că îi este necesar Atlanticul.

Montesquieu atrăgea atenţia că depăşind inconvenientele condiţiei de a fi mic, trebuie să deschizi bine ochii la dezavantajele de a fi mare.

Odată admis principiul că Rusia era o victimă permanentă a agresiunilor, nu i se mai putea interzice Kremlinului de a lua în consideraţie dezavantajele situaţiei de a fi mare.

Recunoscând URSS-ului dreptul de a cere garanţii de securitate, trebuia să se admită implicit că ea era singura aptă să decidă care ar fi garanţiile suficiente.

Când Winston Churchill a sugerat ca noua frontieră orientală a Poloniei să fie linia Curzon (care era puţin diferită de cea stabilită prin acordul Ribbentrop-Molotov) el era convins că această nouă mutilare a Poloniei ar constitui o garanţie pentru URSS.

Stalin a acceptat linia Curzon şi, impunând Poloniei un guvern comunist, a suprimat suveranitatea şi independenţa acestei ţări. Oare Ecaterina a II-a ar fi acţionat altfel?

Rusia Sovietică se simţea vulnerabilă la Marea Neagră şi în Caucaz. Această ameninţare va fi reală atâta timp cât URSS nu va avea poarta de intrare a Dardanelelor.

De ce s-ar refuza, prin urmare, acestei eterne victime, dreptul de a-şi consolida securitatea şi în aceste regiuni?

Marea Britanie şi Statele Unite au crezut că îşi asigură liniştea sacrificând estul Europei; ele descoperă acum că nimic nu poate potoli setea Rusiei.

Ceea ce este şi mai îngrijorător pentru Statele Unite este că America Latină formează un teren politic vulcanic. Lava revoluţionară încinsă de propaganda Rusiei Sovietice poate să ţâşnească în mai multe locuri.

Din 21 de republici sud-americane, numai nouă sunt la adăpost de o revoluţie comunistă.

Occidentul vrea astăzi să evite războiul; nimic mai normal! Această politică reuneşte în mod evident unanimitatea curentelor de opinie. Dar se înţelege tot atât de limpede că este imposibil să se păstreze echilibrul actual de forţe.

Acţiunea de imunizare la otravă, lenta deprindere a organismului social de tip «democraţie liberală» cu otrava comunistă nu face decât să slăbească forţele defensive ale Occidentului în faţa impetuozităţii atacurilor Rusiei, nerăbdătoare să-şi atingă obiectivele.

Iluziile succesive create de o politică conciliantă agravează incapacitatea militară a Occidentului. Echilibrul european nu poate fi realizat printr-un raport stabil între forţa ofensivă gigantică a ruşilor şi lipsa de virilitate pe care i-o opune Europa, lipsă înlocuită de expediente diplomatice.

Câte divizii, câte escadrile, câte tancuri, poate să opună Occidentul Rusiei, în momentul în care aceasta se va fi hotărât să atingă coastele Atlanticului?

Dacă politica de expansiune a Rusiei dispune de toate mijloacele pentru a reuşi, întrebarea logică ce se pune este următoarea: „Cum poate fi intimidată agresivitatea Moscovei?”

Aviaţia americană, marina anglo-americană, chiar bomba atomică s-ar dovedi ele suficiente? Or, iniţiativa d-lui Churchill de a realiza Statele Unite ale Europei (organizaţie ale cărei uşi rămân larg deschise pentru ca Rusia Sovietică să intre când va dori) este ea de preferat?

Aceste uşi deschise sunt de altfel un indiciu cu privire la menajamentele rezervate Kremlinului. Moscova are nevoie de asemenea invitaţii curtenitoare, când ea a început deja, pe de altă parte, realizarea Uniunii Republicilor Sovietice ale Europei?

De ce Moscova a impus tuturor statelor satelite să-şi modifice structura economică şi socială şi le-a constrâns să adopte constituţii noi, copiate după cea a URSS-ului?

Rusia Sovietică nu întâlneşte nici un obstacol în calea organizării acestor state. Marile democraţii i-au facilitat Moscovei toate anexiunile prezente şi viitoare.

Guvernele comuniste create de armatele ruse de ocupaţie au păstrat o faţadă democratică. Fiecare a supravegheat alegerea unui parlament. Voinţa naţională a acestor popoare pare să găsească aparent o confirmare formală într-o perfectă reprezentare democratică.

Nimic nu poate să împiedice aceste guverne să organizeze într-o bună zi plebiscite pentru ca aceste nefericite naţiuni ale Europei Orientale să-şi exprime voinţa lor de a intra în URSS.

Guvernele statelor din estul Europei dispun de toate mijloacele de constrângere pentru a obţine ceea ce vor, respectând totodată formele prevăzute de tehnica consultărilor democratice.

În ziua în care plebiscitele efectuate în România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia vor decide anexarea acestor ţări la URSS, ce argumente vor putea invoca Statele Unite şi Anglia, pentru a contesta acestor popoare dreptul de a dispune de ele însele? […].

Tehnica guvernului bolşevic este complet diferită de cea a guvernelor democratice; această tehnică se rezumă la un dispreţ total faţă de popoare.

Pentru a impune respectarea dogmelor sale, guvernul bolşevic dispune de mijloace eficiente: deportarea în Siberia, execuţia, tortura.

Democraţia îşi bazează legimitatea pe majorităţi, pe adeziunile numerice: bolşevismul se sprijină pe minorităţi fanatice, văduvite de tot ceea ce înseamnă sensibilitate umană, această capacitate afectivă care inspiră omului indulgenţa, mila, iertarea.

În sufletul unui comunist fanatic nu se mai găseşte nimic din ceea ce ar putea aminti morala creştină.

Guvernul comunist poate să declanşeze în orice moment teroarea, în cadrul căreia fiecare se simte înconjurat de duşmani invizibili care îl pândesc, care îi spionează mişcările.

În Rusia sovietelor, fiecare trăieşte obsedat de groază, toţi suferă de mania persecuţiei, situaţie pe care Occidentul nu o poate înţelege.

Dacă s-ar cunoaşte în Europa cifra reală a membrilor Partidului Comunist Rus, am fi surprinşi să constatăm că nici măcar 2 % din locuitorii Rusiei Sovietice nu aparţin acestei caste care formează clerul ateist al religiei bolşevice.

Este vorba de o minoritate infimă care se bucură de toate privilegiile unei clase conducătoare.

Sistemul teroarei are o tradiţie atât de veche, el a fost experimentat timp de atâtea secole în Rusia, că nu e de mirare să-l vezi, în zilele noastre, ajuns la o perfecţiune tehnică şi la un rafinament de o asemenea amploare, încât o minoritate poate să impună acestui vast imperiu, acestui continent care este URSS, o disciplină absolută.

Pamfil Șeicaru, „Să rămână doar cenușa – Dosarul unei țări satelit”, Editura FRONDE Alba-Iulia – Paris, 1996 (traducere după cartea apărută la Paris, în 1949, cu titlul „DOTLA” și subtitlul „Rien que des cendres”)

Titlul original al eseului: „Europa şi ţările din estul Europei” (fragment)

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină