Declarația de la Alba-Iulia din anul 1918 – act juridic cu valoare de drept internațional

Perfect integrat așadar valului revoluționar și aspirațiilor democratice care animau societatea în statele Europei centrale și răsăritene, inclusiv în Austria și Ungaria, în ”primăvara națiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș etc. și-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept ale popoarelor, recunoscute și în acțiune pe plan internațional.

Respingând propunerile ungare, de aceeași factură cu cele făcute anterior de Casa de Habsburg, românii au decis și ei, ca și popoarele slave asuprite, să uzeze de dreptul lor de a-și alege singuri soarta.

Au constituit și ei ”Comitete de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, apoi un Consiliu Național al Unității Române, în emigrație (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) și, în provincii, pe ansamblul structurilor sociale și profesionale, ”comitete de acțiune” și ”consilii naționale” locale.

În Bucovina acestea au ales Consiliul Național Român care, la 14/27 octombrie, a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/28 noiembrie 1918.

În mod identic, în Transilvania, Banat și ”Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Național Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinței naționale.

Acesta își subordona atât consiliile locale cât și gărzile naționale destinate apărării statelor de actele teroriste ale ultranaționaliștilor unguri.

La 15 noiembrie, C.N.R.C. a promulgat ceea ce am numi astăzi ”legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democrații autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaților Adunării Naționale a Românilor.

Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ și implicit de constituantă, Adunarea Națională a fost convocată, prin anunțul din 20 noiembrie, pentru data de 1 decembrie 1918 la Alba-Iulia.

În număr de 1.228, delegații au fost aleși în mod democratic, în cadrul circumscripțiilor electorale locale sau al organizațiilor tuturor partidelor politice, asociațiilor și organismelor economico-financiare, culturale, religioase și militare, primind fiecare mandatul susținerii Unirii ”acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Pentru protejarea și susținerea delegaților, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităților românești cuprinse între Tisa și arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriașă adunare de obște reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voință națională.

Conform mandatului încredințat, președintele Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, Gheorghe Pop de Băsești, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept ”CONSTITUANTĂ ȘI DESCHISĂ”, fapt care a îndreptățit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica ”Declarație de Unire cu Țara”.

În lectura lui Vasile Goldiș, aceasta făcea cunoscut că ”ADUNAREA NAȚIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ȘI ȚARA UNGUREASCĂ (teritoriile românești dintre Tisa și Carpații Occidentali – n.n.) ADUNAȚI PRIN REPREZENTANȚII LOR ÎNDREPTĂȚIȚI LA ALBA-IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / 1 DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI ȘI A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNȘII CU ROMÂNIA.

ADUNAREA NAȚIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAȚIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREȘ, TISA ȘI DUNĂRE ”.

Votul în unanimitate al delegaților a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunțat de președintele Gheorghe Pop de Băsești: ”ADUNAREA NAȚIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT ȘI PĂRȚILE UNGARIEI (Partium – n.n.) A PRIMIT REZOLUȚIUNEA PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIȘ ÎN ÎNTREGIMEA EI ȘI ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEȘTI CU ȚARA-MAMĂ…ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”.

Adunarea Națională, având caracter de Constituantă, fiind organ legislativ și al suveranității naționale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, etc., hotărârile sale au avut putere de lege păstrându-și până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internațional în baza cărora au fost adoptate, o importanță covârșitoare și de netăgăduit sub aspectul juridic și politic.

Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgență fiind cele ce consfințeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al națiunii române de a decide soarta sa și a teritoriului moștenit de la înaintași.

Formând izvorul de drept al dreptului constituțional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin ”LEGEA DE UNIRE”, votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancționată la 31 decembrie 1919 de rege și publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din 1 ianuarie 1920.

Din punct de vedere juridic așadar, Unirea teritoriilor românești din fostă monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Națională Constituantă de la Alba-Iulia, necondiționat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare și suveranitate națională, a fost cu 1 an și șase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat.

Un acord încheiat între două entități suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituțional, ca și în cazul ”Basarabiei” și al Bucovinei decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania și Partium, teritorii ce-și redobândiseră suveranitatea.

Din momentul sancționării ”Legii de unire”, similar situației din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră unirea cu Țara au încetat să mai ființeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părți integrante ale teritoriului Regatului României.

De menționat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic și de deciziile similare ale minorităților alogene (parțial ungurii, sașii, svabii, secuii, evreii, țiganii, etc. în totalitate) care, consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de Pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu au făcut decât să consacre acceptul Ungariei, în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, față de acordul încheiat și legiferat între două părți contractante suverane.

Mircea Dogaru

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină