Dan PURIC: Cuiul din perete

Oare există eșec mai mare în istorie decât al Adevărului, bătut în cuiele crucii? Acea pată de neșters, căzută pe obrazul nostru, numită pasivitatea mulțimii în fața condamnării Marelui Nevinovat?

Ce neizbândă în istorie a avut Hristos și totuși, ce victorie decisivă în Veșnicie! Slava cerească lovită cu pietre și scuipată pe drumul Golgotei, rănile Lui deschise, linse de câini, huiduielile și pietrele azvârlite de către semenii noștri și, mai presus de toate, cutremurătoarea Lui singurătate!

Valuri de uitare din oceanul de sinistră și cinică nerecunoștință se zdrobeau de pieptul Lui, în care se afla încă bătând INIMA lumii, încercând să înece în adâncul tenebros imensa Lui IUBIRE ȘI IERTARE.

Și totuși… lăsând parcă timpul efemer să-și aplaude și să se îmbuibe de victoria-i stupidă și însângerată, bătută în cuie cu frenezie sălbatică, ca nu cumva cineva să i-o răpească din spatele acelei cruci odioase, destinate pedepsirii tâlharilor de drumul mare și criminalilor, în mod neașteptat, Veșnicia ne-a deschis fereastra ei spre Cer.

Și numai atunci, privind către el, către acel Cer care se dăruia lumii îmbeznate de jos, rătăcirea de pe pământ pentru o clipă s-a oprit, iar la lumina lui, zeii morți și nedrepți ai cetății se prăvăleau odată cu statuile de ceară ale cezarilor lumii.

Căci prin FEREASTRA aceea deschisă se revărsa asupra noastră, a tuturor, Adevărul și Dragostea și astfel, pentru prima oară, ne-am putut vedea între noi ca suflete dăruite de Dumnezeu.

Cât chin de atunci și până astăzi, pe zeii cei geloși îngenunchiați și pe cezarii lumii înveninați de cumplite resentimente, să închidă din nou Fereastra spre Cer, dăruită nouă de către Marele Crucificat.

În tranșeele românești din Primul Război Mondial, cobora printre bieții soldați preotul de front, ca să-i încurajeze, să-i îmbărbăteze, dar în fond, toți știau că venea să-i liniștească în fața morții iminente.

Căci acești condamnați în uniformă de soldat, fără de vreo nădejde dincolo de buza mormântului lor militar, tranșeul, ascultau în tăcere, cu șoapta morții în ureche, cuvintele părintelui venit să-i binecuvânteze înaintea Marii Despărțiri. „Biblioteca de tranșeu” se numea suita de cărți ce le era oferită ca o Sfântă Împărtășanie înainte de luptă.

Căci în raport cu un inamic uriaș și neiertător, ei purtau pe trup stigmatul eșecului, dar în același timp, în suflet era deschisă Fereastra lor către Cer. „Călindarul sătesc”, li-i murmura părintele sfinților analfabeți, care se pregăteau să dea brazdei românești sămânța nemuririi lor.

De fapt, li se citea ca să știe el, soldatul, cine era acel Sfânt al Zilei, acel înger de lumină, ce-avea să-i facă vama trecerii mai ușoară. Apoi, din mica bibliotecă de tranșeu, părintele le citea despre viața domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ca să știe că prin Unirea Principatelor, icoana pământului românesc începuse să se refacă încet, încet.

Iar în final, li se citeau Patimile lui Hristos și-acolo, în fața acelei zguduitoare tragedii, lăcrămând în sinea-i, țăranul român își îngropa, în bătăile de clopote ale inimii, frica față de moarte.

Și se făcea că, la sfârșit, părintele le mângâia sufletul spunându-le: „Măi, băieți, iar dacă se întâmplă cumva să biruiți și să prindeți niscvai prizonieri, măi oameni buni, să vă purtați cu ei ca niște buni frați, nu ca niște dușmani, că și ei tot făpturi ale Lui Dumnezeu sunt, dar căzuți ca și noi în capcana istoriei! Oblojiți-i, hrăniți-i, tratați-le rănile cu milă și cu dragoste creștină, căci, măi fraților, țăranul nostru seara nu se roagă la Tatăl lui, ci la TATĂL NOSTRU Ceresc!”

Și astfel, el, soldatul român, în obiele, cu biata-i uniformă de vară în plină iarnă, flămând, având în față glontele necunoscut ce-i căuta pieptul, iar de peste tot, inamicul invizibil al bolilor contagioase ce împânziseră frontul, avea puterea să privească dincolo de istorie, prin FEREASTRA deschisă către Cer, cea care veșnic l-a mântuit.

În fond, istoria noastră ca neam a fost, este și poate va fi mereu un cumplit Eșec în istorie. Dar ce intangibilă și inexplicabilă DĂINUIRE ne-a dăruit în același timp Dumnezeu!

Or fi poate cuvintele ecou ale lui Alexandru cel Bun, care spunea cu un soi de senină durere în glas că pământul acesta al nostru se află doar în Mâinile și Mila lui Dumnezeu. Ce sfântă Lacrimă a Nădejdii de-a fi român i-a țășnit atunci voievodului pe obrazul lui de icoană!

Și poate de aceea, astăzi, în plin dezastru istoric al unei lumi rătăcite, cu spaima naufragiului în sânge, strigând în toate părțile, numai către Dumnezeu nu și, în același timp, cu armele zăngănind a război, la sumbrul orizont pregătit noua de Marile Puteri, acum când destinul nostru ca neam, deoparte și de alta a Prutului, este jucat din nou la zaruri fără scrupule, este bine să nu ne lăsăm speriați, deznădăjduiți și, mai ales, să nu îngenunchiem orbește în fața unei istorii promiscue ce ne înconjoară din toate părțile, în care punctele cardinale nu mai există, o lume ce-și împune pe de-o parte tancurile și rachetele nucleare, iar pe de altă parte, mirosul pestinențial al unei patologice ideologii ce-a deschis în numele dreptului omului și a libertății de exprimare porțile iadului „civilizat”, repet, să nu ne lăsăm îngenunchiați, ci să privim cu dumnezeiasca putere a inocenței întru credință a acelor români basarabeni, despre care povestea veșnicul copil al neamului, Nicolae Dabija, că i-a găsit rugându-se la cuiul rămas în perete, de unul singur, la cuiul de care fuseseră atârnate icoanele țăranilor din fiecare casă, pe care bolșevicii sovietici le adunaseră ca să le dea foc în mijlocul satului. Acolo, în fața peretelui rămas gol, fără de icoană, fără bucata aceea de scândură, din care ne privea VEȘNICIA, se rugau mai departe bieții români basarabeni. Și spune fratele Nicolae: „CUIUL din PERETE ne-a ajutat pe noi să răzbim prin cumpitele necazuri ce ne-au așteptat!”

Și-atunci, vin și spun, în zilele aceastea ce ne-au rămas, să stăm și noi cu ochii ațintiți la CUIUL din PERETE, mergând prin tragedia vieții de azi, precum Sfântul Apostol Petru pe valuri, cu privirea țintă spre Hristos.

Marea dezlănțuită nu-l scufunda, căci el nu lăsa furtuna să-l pătrundă, ci numai pe Hristos, precum bietul țăran basarabean n-avea loc în sufletul lui în plin dezastru al istoriei decât pentru Dumnezeu.

Abia atunci când Petru a început să se gândească la sine ca la un biet pescar, abia atunci când s-a uitat la sine ca la un biet muritor, atunci a început să se scufunde în valuri.

„Puțin credinciosule”, i-a strigat Iisus, ridicându-l cu o mână din valuri. Și-atunci, ce neam suntem noi, câtă credință vine din spate de nu ne-am dezlipit nicicând de El? De Sfântul CUI din PERETE de care atârna smerit LACRIMA DĂINUIRII NOASTRE?!

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină