DACIA, Armata Română și cultul strămoșilor noștri adevărați

Articol preluat din revista ISTORIE INEDITĂ (disponibilă pe Dacia Art). Prof. dr. MiHAI POPESCU:  Militarii, acei oameni care își închină întreaga viață apărării naționale, sunt cei care înțeleg cel mai bine de ce ar fi absurd să aduci osanale cuceritorului, în timp ce misiunea ta fundamentală este să îți aperi țara de orice fel de agresiune.

Marii voievozi din neamurile Basarabilor, Mușatinilor și Huniazilor au fost percepuți de contemporanii lor ca fiind „geți sau daci”, pentru că aminteau celor cu o cultură umanistă tradiția glorioasă a luptătorilor geto-daci.

Mihai Viteazul, întregitorul de neam, a fost numit de un dușman „Malus Dacus”, Dacul cel Rău, iar admiratorii l-au considerat „Restitutor Daciae”, Restauratorul Daciei.

Tot adversarii l-au numit în batjocură „Horea, Rex Daciae” pe cel care încerca să înlocuiască stăpânirea străină cu un stat curat românesc, promovând idei premergătoare Revoluției Franceze. Şi Tudor Vladimirescu îl întreabă într-o scrisoare pe Ipsilanti ce vor dobândi „dacii” din ajutorul dat mișcării eteriste.

Scenariile privind reconstituirea unui regat sau mare ducat al Daciei, concepute la curțile imperiale ale Austriei și Rusiei sau la curțile regale ale Poloniei și Franței, i-au determinat pe românii luminați ai vremii să viseze la renașterea „Vechii Dacii”. Acest proiect îndrăzneț era susținut inclusiv de unii reprezentanți ai Școlii Ardelene, promotorii pe scară europeană ai „latinității” noastre.

Era absolut firesc ca reîntemeierea armatelor naționale să aducă în rândurile ofițerilor armatelor „pământenești” sentimentul că au misiunea sfântă de a apăra moșia lăsată de strămoși.

În ciuda fărâmițării politice, românii din Țara Românească, Transilvania și Moldova continuau să se simtă frați și să pregătească pe plan cultural și spiritual unirea și renașterea națională. Mihail Kogălniceanu promova unirea prin Dacia literară, Nicolae Bălcescu și August Treboniu Laurian publicau o colecție de documente intitulată Magazin istoric pentru Dacia, iar August Treboniu Laurian publica o istorie și o geografie a „ținuturilor Vechii Dacii”. Eminescu însuși evoca „raiul Daciei Veche” și descria în lumini mitice războiul dintre zeii dacilor și cei ai romanilor.

Istoricii și geografii militari au înțeles dintotdeauna că nu poți să-ți îndeplinești misiunea de apărător al patriei căutând să pui într-o lumină favorabilă unul sau mai mulți „împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă”.

În memorabilul poem „Scrisoarea III”, voievodul Mircea cel Bătrân face o trecere în revistă a agresorilor care „au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod” și sintetizează în câteva cuvinte misiunea sa: „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile, și neamul”.

În Războiul de Independență, Armata Română a fost nevoită să lupte alături de Armata Rusă la sudul Dunării, contribuind astfel la consfințirea independenței, dar și la eliberarea Bulgariei de sub stăpânirea otomană. Participarea Armatei Române la Războaiele Balcanice a pus într-o lumină nouă importanța geopolitică a Românei în Peninsula Balcanică.

Războiul Reîntregirii, cum a fost numită participarea Armatei Române la Primul Război Mondial, a scos în evidență atât slăbiciunile, cât și punctele tari ale societății românești și ale armatei sale. Înlăturând riscul dispariției României de pe harta Europei, ostașii români au întors soarta războiului în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, iar apoi au înlăturat regimul sovietic instalat la Budapesta, întârziind cu câteva decenii comunizarea Ungariei. România Mare amintea istoricilor și oamenilor politici ai vremii de marea unificare a statelor dacice sub sceptrul lui Burebista, pentru a contracara amenințarea romană în secolul I î.Hr.

Cursurile și tratatele de istorie militară au așezat întotdeauna la loc de cinste rolul forțelor de apărare în istoria și în conștiința românilor, de la strămoșii geto-daci la voievodatele și principatele românești, până la făurirea României Mari. Dincolo de amprenta ideologică specifică epocii, „Istoria militară a poporului român”, lucrare elaborată în cursul anilor 1980 sub coordonarea Comisiei Naționale de Istorie Militară a Institutului de Istorie și Teorie Militară și a Editurii Militare, rămâne până astăzi cea mai completă și mai corectă prezentare a importanței geto-dacilor în istoria antică a României și a Europei. În galeria amplă a istoricilor militari se găsesc numeroși slujitori ai Armatei Române: Nicolae Densușianu, autorul „Daciei preistorice” (1913), generalii Nicolae Portocală și Radu Rosetti, mareșalul Ion Antonescu, coloneii Constantin Zagoriț și Gheorghe Romanescu.

În procesul de profesionalizare a Armatei Române, primele două divizii de infanterie au primit numele de „Dacica” (București) și „Getica” (Buzău). Între timp, Divizia 1 Infanterie „Dacica” s-a transformat într-o mare divizie multinațională sub egida NATO.

Nu știm exact cine a lansat sintagma „Actul de naștere al poporului” în ce priveşte Columna lui Traian de la Roma, dar considerăm că este o metaforă care acoperă a mare minciună istorică. Eu prefer să consider, alături de istoricul francez Wilhelm Froehner, că „este cel mai frumos monument închinat luptei pentru libertate a unui popor”. Poporul român are rădăcini mult mai vechi decât momentul cuceririi romane a unei părți din Dacia. George Călinescu, unul dintre cei mai străluciți studenți de-ai lui Vasile Pârvan, scria cu multă îndreptățire: „Avem prejudecata că suntem un popor tânăr. Suntem unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei”.

Asociația Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, alcătuită în mare parte din ofițeri și subofițeri în rezervă și în retragere ai Armatei Române, poartă prin activitatea sa o profundă recunoștință față de toți apărătorii moșiei strămoșești, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.

Prof. Dr. Mihai Popescu

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină