Cunoscutul scriitor Vasile Voiculescu a fost și un medic remarcabil, decorat pentru conduita sa din vremea Primului Război Mondial. Cum a fost aruncat în temniță, pe nedrept…

Vasile Voiculescu este cunoscut iubitorilor literaturii române ca autor al unor excepționale poeme („Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare…”), nuvele („Lostrița”, „Șarpele Aliodor”, „Ultimul berevoi”) și al captivantului roman „Zahei Orbul”, publicat postum. Viața i-a oferit medicului și scriitorului Vasile Voiculescu multă suferință, însă cele îndurate l-au apropiat și mai tare de Dumnezeu și nu au reușit decât să scoată la iveală tot ce avea mai frumos și mai bun acest om, în firea sa.

Voiculescu s-a născut la Pârscov – Buzău, în toamna anului 1884. În adolescență a acumulat importante cunoștințe și și-a dezvoltat gândirea critică prin vaste lecturi, pornind de la evoluționism și materialism, și ajungând până la mistica orientală ori apuseană. A studiat, o perioadă, și la facultatea de litere, însă a dus la bun sfârșit facultatea de medicină. Ca medic, Vasile Voiculescu a fost preocupat de educarea oamenilor simpli în spiritul profilaxiei bolilor și a fost considerat, de către pacienții săi, drept un reprezentant al breslei doctorilor „fără de arginți”.

Mare iubitor de libertate spirituală, Voiculescu a evitat sistematic statutul de membru al vreunei societăți secrete, deși prestigiul și nivelul său de cunoaștere (inclusiv ezoterică) i-ar fi asigurat primirea și, probabil, ascensiunea, în cadrul organizațiilor de acest fel. Voiculescu a fost unul dintre acei oameni remarcabili pe care cunoașterea științifică i-a adus mai aproape de credința în Dumnezeu.

Vasile Voiculescu, tată a cinci copii, a profesat ca medic, în mediul rural (undeva, în Gorj), iar pe durata primei conflagrații mondiale a condus un spital mobil. Ca medic ce a activat la vreme de război, s-a distins prin curaj și capacitate de sacrificiu. După cum se știe, statul român și armata sa au trecut prin momente extrem de grele și primejdioase pe durata Primului Război Mondial.

În acest context, V. Voiculescu a uitat, parcă, cu totul, de sine, și s-a dedicat complet misiunii sale, de tratare a răniților și bolnavilor aduși la tratament de pe front. S-a molipsit de tifos, însă boala nu l-a putut doborî. Nobila sa misiune pe acest pământ trebuia să continue. Pentru conduita sa exemplară și spiritul său de sacrificiu a fost decorat cu „Steaua României cu spade”. Peste decenii, însă, tot statul român, acaparat de către slugile „Fiarei Roșii” de la Răsărit avea să îl arunce pe marele scriitor în temniță, pentru o vină imaginară.

Ca medic, Voiculescu nu se limita la simpla tratare a simptomelor, ci, aidoma medicilor traci din vechime despre care relata Platon în „Charmides”, el încerca să ia în considerație și aspectele sufletești care ar fi putut acționa ca factori generatori de boală. Fără pic de aroganță sau asprime în vorbă și purtare, Voiculescu a fost un medic care a știut să se facă ascultat de către pacienți și poate tocmai de accea a și obținut multiple reușite, în plan terapeutic. Fiecare pacient găsea, la medicul scriitor, un cuvânt bun sau încurajator, în vreme ce pacienții sărmani se bucurau și de un sprijin material.

Încetarea din viață a soției sale l-a făcut pe Vasile Voiculescu mai solitar și mai înclinat către ascetism, în înțelesul creștin-ortodox. Fiind una dintre numeroasele personalități de marcă asociate grupului cultural-religios numit „Rugul Aprins”, constituit la Mănăstirea Antim, Vasile Voiculescu a intrat în vizorul „instituțiilor de forță” ale noii orânduiri comuniste.

Într-o noapte de august din 1958, Vasile Voiculescu a fost luat de la domiciliu și adus la sediul Securității, fiind supus unor istovitoare anchete. În spiritul acelor vremuri ale abuzului (pe care marxiștii pe stil nou le-ar vrea reeditate), V. Voiculescu a fost condamnat, fiind plasat în tagma celor ce uneltiseră contra ordinii sociale, unica sa „vină” fiind întâlnirile și discuțiile cu unii dintre foștii componenți ai grupării religioase „Rugul Aprins”.

Vasile Voiculescu a trecut, ca deținut politic, prin cruntele temnițe de la Aiud și Jilava. Fusese condamnat la cinci ani de „temniță grea” iar avutul i-a fost confiscat în totalitate. În temniță s-a remarcat prin generozitate, spirit de sacrificiu, credință nestrămutată, blândețe și altruism. Deși a fost încarcerat la o vârstă înaintată, regimul de exterminare aplicat deținuților politici din temnițele comuniste nu i-a adus sfârșitul după gratii; Vasile Voiculescu a trecut la cele veșnice în primăvara lui 1963, la mai puțin de un an după ce își ispășise nedreapta pedeapsă stabilită de către autorități. Prin faptele și scrierile sale, Vasile Voiculescu s-a înscris în rândul marilor spirite născute în mijlocul neamului românesc!

Surse: wikipedia.org, www.fericiticeiprigoniti.net

Autor: Tomi Tohaneanu

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină