CRISTINA DELEANU: Între virusul ideologic și idealul normal

Trăiesc într-o țară pe care mi-am imaginat-o mereu ca pe o pasăre.

Am mai încercat, în urmă cu vreun an, să amintesc cititorilor cât de frumoasă, încă, mai este țara asta-pasăre – care, cu multă vreme înainte a rămas cu o singură aripă ce se pierde în apele verzi și e mângâiată de șoaptele vântului care inspiră melodii prin foșnetul trestiei.

Unica Deltă a Dunării. Așa văd eu. Așa cred eu. Dar nu pot să cred că alți oameni nu vor să fie vrednici de a se contopi cu asemenea minuni.

Ne-am simțit, cred, mândri, când s-a formulat, ca un fel de pecete, aprecierea de „Grădină a Maicii Domnului” , dată ca o certă și neîndoielnică putere Creștină a pământului românesc.

Și astfel,  scăpați de griji, ne fălim că suntem creștini. Are cine ne apăra! Apărăm, chipurile, ceva în care –în fond – nu credem sincer. Hai să recunoaștem!

A crede înseamnă a demonstra că acel ceva face parte din ființa noastră. În fapt, rămânem umili „ocolitori” de biserici, trecători aplecați cu greu pe sub mese și făcând semnul crucii sfinte doar când suntem la ananghie sau când ne pândește boala.

Să-mi fie iertate vorbele, dar credința și umilința aceea a credinței sincere în propriile fapte ne sunt aproape străine. Credința, în fond, în propria ființă, aceea care ne determină să vrem să NU facem umbră pământului degeaba – cum se spune tot la români.

Propria ființă înseamnă exact cea pe care ne-a sădit-o Dumnezeu și nu a fost întâmplătoare. Avem un scop, fiecare, pe acest pământ. Cine dorește, și-l află.

Îl modelează, îl respectă și se folosește de propria forță, dar mai ales de propria gândire. Asta este – părerea mea! – lucrul care contează cel mai mult și mai mult. Omul este gândire. Apoi celelalte. Amintesc vorbele lui Buddha: „Omul devine ceea ce gândește”.

Haideți să facem acum, în ceasurile grele pe care le trăim, un exercițiu de voință. Să ne amintim câteva dintre faptele din istoria noastră care ne-au adus – cu bune, dar și cu rele – în condiția de viață actuală. Să ne gândim că nu e nimic nou pe lume, decât istoria pe care nu o știm!

Necunoscându-ne istoria, rămânem copii! Și, întorcându-mă la Grădina noastră cea frumoasă, cred că nu întâmplarea a făcut ca tocmai aici să înnopteze sub straturile de grâne, între rădăcinile lor, „Cloșca cu puii de aur”, că nu degeaba, răpus de căldura Dobrogei, a ieșit la lumină „Gânditorul de la Hamangia”.

Iar mai departe, fără teamă și sădind forța pietrei vii în miezul pământului românesc pentru infinit, a apărut, firesc și strălucind peste cerul omenirii, „Pasărea Măiastră” a cioplitorului din Hobița.

Să ne gândim astăzi, încă o dată, cine suntem. Ce putem. Să nu rămânem într-un retard sufletesc, schimonosit de sărăcie și asuprire. Încet, încet, ne mumificăm sufletește.

Și, din câte știu, pe aici nu s-au descoperit încă sarcofage… Dar avem toate șansele, peste ani (mulți, sute) să le descoperim și să nu recunoaștem mare lucru.

Adică, vom vedea că personajele inerte din conducerile de azi, de ieri, (de obicei acelea au dreptul la înhumări regale), nu există. N-au fost. Nu au dreptul nici în lumea de apoi!

Știu, vorbesc mult, cu de toate, dar îmi doresc și eu, ca mulți alții, să fie altfel, să rezonăm într-o unitate de gândire și de acțiune. Nu numai nemulțumirea săracă în vorbe ne mântuie, ci faptele.

Au fost, pe vremuri, ființe ale lui Dumnezeu care, cu burta goală, au pus mâna pe topor. Poate au pierit, poate n-au obținut nimic, dar măcar au încercat. Au fost cinstiți cu ei înșiși.

Virusul ideologic, care ne năucește, ne va face să renunțăm la orice ideal normal, să cedăm micilor și marilor tentații, să ne placă să ne văităm în fața unui pahar cu bere și cu doi mici în farfuria de plastic!

Eh, asta-i România etc. Eternul refren depășit. Falsa dorință că vrem o țară ca afară (am mai spus-o) nici măcar nu e de crezut. Nu știm nimic despre cum e afară. Și când spun „nimic”, chiar așa este.

Avem atâta treabă aici, în Grădină, încât nici nu merită să încercăm să râvnim „ca afară”. Să nu mai vrem să fim umiliți. Am stricat singuri atât de mult, încât îmi vine să strig: – poate se aude cu ecou – lăsați indiferența, lăsați lenea, lăsați cearta, lăsați hoția!

Lăsați cuțitul, lăsați ura, invidia, bătaia – toate nescrise în legile omenești! Toate astea necreștinești și încă altele, ne scot din rândul credincioșilor. Puteți fi siguri. Degeaba închinăciuni și posturi umilitoare și plângăcioase.

De ce adresez un îndemn la propria gândire și judecată asupra faptelor? Pentru că nu numai beneficiile rapide, imediate și, mai ales, necinstite și înșelătoare, fac parte dintr-o așa zisă „viață bună”. Nu! Cred într-o cinste lăuntrică, cred în muncă și în respect reciproc. Așa mi-am dus viața până acum. Și nu-mi pare rău!

Noi – se vede cu ochiul liber – nu mai suntem nici respectați, nici iubiți, nici măcar luați în seamă. Noi trebuie să fim distruși, nouă trebuie să ni se ia totul, prin boală, prin potop, prin valuri sufocante de căldură, prin grindină și inundații. Nu se înțelege?

Mi-ar plăcea să cred că nu ne-am făcut-o chiar cu mâna noastră. Sau da? Mai există și condiții obiective. Dar nu trebuie – cu credință în suflet și cu puterea minții – să cădem de la nivelul de om la nivelul de specie.

Oricum, suntem într-un război. Și ca să mai adaug, în final, un citat din John Steinbeck ( cine știe, știe, cine nu, să afle cine este): „Orice război este un simptom al eșecului omului în calitate de animal gânditor”.

Frumoasa noastră Grădină-Mamă-Pasăre speră, dorește veșnic, să mai poată zbura spre alte vremi, dar simte cu tristețe că cea de-a doua aripă a sa, încă tremură nevindecată, undeva în munții și câmpiile verzi ale nordului plaiurilor cu nume de baladă. Se adună, însă, anii.

Cam mulți. Prea mulți! Dacă vreodată păsările de pradă care stau la pândă nu-i vor mai recunoaște identitatea și, mai ales, culorile penelor sale eterne? Doamne, ferește-ne și… mai apără-ne!

Sursa: CERTITUDINEA nr.101

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină