Creiere manipulate
Formula As.ro: Marile servicii de informaţii ale lumii pun stăpânire pe creierul uman. Cu tehnici sofisticate, ei creează indivizi comandaţi: roboţii vii
La 28 noiembrie 1953, doctorul Frank Olson se arunca pe fereastra unui hotel din New York. Zece etaje mai jos, el punea capăt definitiv depresiilor şi halucinaţiilor care-l chinuiau de mai multe zile. Frank Olson ocupa un post ştiinţific pe lângă un organism ultra-secret al armatei americane: Chemical Corps Special Operations Division. Or, cu nouă zile înainte, acest organism acceptase o colaborare cu CIA… care va grăbi moartea nefericitului Olson.
Într-o şedinţă organizată de Sidheny Gottlieb, şeful serviciilor tehnice de la CIA, acesta hotărăşte să facă o mică experienţă: să testeze efectele drogului LSD pe un subiect care să nu fi fost avertizat. Subiectul respectiv a fost Olson, pe care Gottlieb îl alesese pentru că-i plăcea să le facă farse colegilor. După ce a băut paharul în care Gottlieb vărsase drogul respectiv, Olson a dat, foarte repede, semne de neplăcute efecte secundare, manifestând un comportament „psihotic”. Sinuciderea n-a fost decât o încheiere aşteptată.
Ţinând cont de sfârşitul tragic al lui Frank Olson, Gottlieb şi patronul său, Allen Dulles, director la CIA până în 1961, au făcut astfel încât farsa cu LSD să rămână învăluită în cel mai deplin secret. Căci miza era de proporţii: protecţia unui proiect ultra-secret al CIA, cu numele MK-ULTRA.
Spălarea creierului
După moartea agentului Frank Olson, în 1953, familia acestuia a încercat să dea în judecată CIA, susţinând că tulburările mentale de care suferea în momentul morţii se datorau unor doze de LSD, luate fără stirea lui.
MK-ULTRA se născuse dintr-un program secret anterior, cunoscut sub numele de „Blue bird”, al cărui scop oficial era de a contracara progresele sovietice în materie de spălare a creierului. Obiectivele reale ale CIA erau însă cu totul altele. Într-o primă etapă, se vorbea de studierea metodelor „ce permit să fie influenţat comportamentul unui individ”. Experimentele puneau accentul pe „narco-hipnoză”, o tehnică ce combină psihotropia cu programarea hipnotică.
Proiectul a fost botezat „anghinare”, căci Dulles era mort după această plantă comestibilă. „Anghinare” era programul „ofensiv” de dominare mentală, ce reunea experţi ai serviciilor de informaţii: Armată, Marină şi FBI. Dimensiunea dată proiectului a fost schiţată într-un memorandum din ianuarie 1952, în care se punea întrebarea: „Este posibil ca un individ să fie astfel influenţat, încât să acţioneze după cum vrem noi, împotriva propriei dorinţe, şi chiar contra legilor fundamentale ale naturii?”. Mai limpede: poate fi fabricat un asasin programabil?
Pentru a răspunde întrebării, CIA a constituit o echipă de elită, capabilă să se ducă, fără preaviz, oriunde în lume. Misiunea sa: să încerce noile tehnici de interogatoriu ce garantează că subiectul interogat nu va mai păstra în memorie vreo urmă a celor discutate. Au fost utilizate stupefiante în serie, de la marijuana la LSD, trecând prin heroină şi sodium de pentathol – faimosul „ser al adevărului”.
Chiar dacă primele rezultate erau menite să decepţioneze, CIA va persevera în această direcţie a programelor de manipulare mentală. Astfel, se va naşte proiectul arhiconfidenţial MK-ULTRA, în data de 13 aprilie 1953. De o amploare neobişnuită, proiectul nu era cunoscut la acea dată decât de eşaloanele superioare ale direcţiei CIA şi privea încercările de utilizare a drogurilor ilegale în scopuri operaţionale.
Alte proiecte ce constituie MK-ULTRA sunt orientate spre electronică, unul dintre ele trebuind să exploreze posibilitatea de „activare a organismului uman prin telecomandă”. Este vorba să fie creat spionul ideal, cel care nici măcar nu ştie că spionează?
Experienţe ilegale
CIA a ieşit de mai multe ori din legalitate prin punerea în fapt a proiectului. De la crearea sa, în 1947, şi până în 1981, CIA a operat doar în afara teritoriului american. Or, de la începerea proiectului, echipa de la MK-ULTRA a contravenit acestei dispoziţii a Congresului şi a întreprins experimente pe cetăţeni americani, rezidenţi pe solul naţional.
Nu există, bineînţeles, o idee exactă asupra seriei de experimente ilegale: Richard Helms, unul dintre arhitecţii proiectului, devenit director la CIA în 1966, a ordonat distrugerea arhivelor MK-ULTRA cu puţin timp înaintea plecării sale de la Agenţie, în 1973. În ciuda acestor precauţii, mai multe documente, prost arhivate, au ieşit la suprafaţă la sfârşitul anilor ’70: ele dau o idee asupra orientării proiectului MK-ULTRA.
Cobaii negri
S-a aflat, astfel, despre odioasa manipulare condusă de dr. Harris Isabel, director la Public Service Hospital din Lexington, în Kentucky – o instituţie specializată în toxicomanie. Solicitat de CIA pentru a elabora o gamă de droguri „sintetice”, dr. Isabel a început experimentarea lor pe pacienţi negri din cadrul instituţiei, administrând zilnic acestor „cobai” doze de LSD, de mescalină, de marijuana, de scopolamină şi de alte substanţe.
În schimbul participării lor la aceste „cercetări”, cobaii aveau dreptul la injecţii cu morfină de excelentă calitate, până la de trei ori pe zi, după gradul în care colaboraseră. Chemat să dea socoteală în 1975, în faţa Senatului, Dr. Isabel n-a văzut nici o contradicţie în faptul că a furnizat droguri de înlocuire toxicomanilor, în loc să-şi facă datoria să-i vindece. În faţa indignării provocate de aceste dezvăluiri, CIA a afirmat că ar fi pus capăt programelor sale de manipulare mentală. Un oarecare Victor Marchetti, însă, agent CIA timp de 14 ani, se hotărî să alerteze opinia publică: după el, afirmaţiile Agenţiei erau doar minciuni.
Implanturi cerebrale
Supusă focurilor presei, CIA a început să minimalizeze succesele programului MK-ULTRA, pretinzând că proiectul n-ar fi dus la o descoperire concretă. Această declaraţie a fost infirmată şi de un alt agent CIA, Miles Copeland, care i-a mărturisit unei ziariste: „Subcomisia Congresului care a anchetat acest gen de activitate n-a avut decât o vagă idee despre ceea ce se petrecea”. În schimb, o altă sursă autorizată din cadrul Informaţiilor precizează că, începând din 1963, Agenţia şi-a intensificat eforturile în privinţa psihoelectronicii, considerând că nu mai avea nimic de scos din narco-hipnoză.
Aşadar, José Delgado, neuro-fiziologist la Yale University School, se interesa în special de stimularea electronică a creierului. El şi-a dat seama că putea exercita o putere considerabilă asupra subiectului, implantându-i în cutia craniană o mică sondă. Cu un instrument numit de el „stimoceiver”, comandat de unde radio în modulaţie de frecvenţă, el putea orchestra electronic o întreagă serie de reacţii umane ca: mânia, dorinţa sau oboseala. „Oamenii pot fi comandaţi apăsând pe un buton, aşa cum sunt dirijaţi şi roboţii”, spunea Delgado, care întrevedea un viitor în care societatea ar putea fi „psiho-civilizată”. (Liviu Șuteu)
Citește mai mult: Formula AS
Cunoaşte Lumea --> Prima pagină
Adauga un comentariu