Cine mai știe astăzi de dublul asasinat de la cafeneaua Macedonia?

Când grecii, bulgarii, sârbii și aromânii din Balcani se băteau pe viață și pe moarte, pentru a moșteni ceva după destrămarea Imperiului Otoman, în România se duceau bătălii polemice prin ziare și în cafenele.

La 14 iulie 1904, cafeneaua de la parterul Palatului Nifon de pe Calea Victoriei, locul preferat de aromâni pentru socializare, a fost martora unei tragedii.

Protagoniști: Nuși Tuliu (1872-1941) și Dimitrie Lăzărescu-Lecanta (1860-1904), doi ziariști aromâni.

Lecanta, fost director al școlii românești din Ioannina, avea un ziar la București, Balcanul, în care îi acuza pe unii compatrioți că întrețineau în mod artificial o atmosferă dușmănoasă față de greci.

În ochii lui Nuși Tuliu, director al ziarului Ecoul Macedoniei, Lecanta era un grecoman, un dușman al cauzei românești.

Procurorul s-a întrebat dacă a fost premeditare sau legitimă apărare; cine a tras primul?

Se pare că Nuși Tuliu a tras, doar că glonțul și-a ratat ținta, atingându-l ușor pe chelner. Lecanta a răspuns, dar nici el nu pare să fi fost un bun trăgător, omorându-l din greșeală pe Ilie Papahagi, văr cu Tuliu.

Riposta a venit imediat: 4 gloanțe din pistolul lui Tuliu s-au înfipt în Lecanta, unul perforându-i fruntea.

Revolverul, susținea Tuliu, nu-i aparținea, îl găsise ca din întâmplare pe podeaua cafenelei. Mărturia îi era contrazisă de proprietara locuinței închiriate de Nuși Tuliu, care zărise arma cu pricina printre lucrurile inculpatului.

Opinia publică și șapte avocați ai apărării, celebrități ale Baroului bucureștean, unii dintre ei senatori și deputați, au reușit să-i convingă pe jurați că Tuliu s-a aflat în legitimă apărare.

Constantin Bacalbașa, în Memoriile sale, a incriminat această sentință, „în contra moralei și a eticii politice”.

Prima serie, cu titlul Adeverulu a fost un săptămânal care a apărut la Iași, în intervalul 15 decembrie 1871 – 15 aprilie 1872.

Adeverulu a luat naștere deoarece Alexandru Beldiman, care era un mare susținător al lui Alexandru Ioan Cuza, care îl numise prefect de poliție al Bucureștilor, a fost puternic afectat de abdicarea forțată a acestuia, din februarie 1866.

Regretul lui Beldiman de a nu fi putut stopa complotul din 1866, s-a transformat în indignare după aducerea în țară a lui Carol de Hohenzollern. (Wikipedia)

FB Institutul de Studii Sud-Est Europene

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină