Ceremoniile Bobotezei în vremea domnitorilor fanarioți

Ceremoniile publice din vremea domnitorilor fanarioți constituie un tip particular de discurs al puterii.

Prin diversitatea de forme de comunicare utilizate, aceste ceremonii construiesc o imagine idealizată a societății, consolidând în același timp prezența domnitorului ca axă ordonatoare a istoriei.

Alaiurile solemne reproduc imaginea relațiilor de putere din societatea secolului al XVIII-lea, în care „locul fiecăruia capătă un înțeles deopotrivă spațial și politic, lesne de pătruns grație însemnelor și culorilor, drapelelor și diferitelor embleme personale și de grup.”

Din „Condica ce are întru sine obiceiuri vechi și nouă a prea înălțaților Domni” (1762) a logofătului Gheorgachi (Iordachi Șuțu) aflăm despre momentele importante ale slujbei din ziua Botezului Domnului: utrenia-care avea loc în biserica din incinta Curții domnești, osfeștania (sfeștania mare) – care se întâmpla „la Iordan” și liturghia – care se desfășura tot în biserică.

„Rânduiala de ceremonie” era asemănătoare cu cea din ziua de Crăciun. Foarte de dimineață, domnitorul, înveșmântat „în samure azurii”, mergea în spătărie unde primea de la spătar însemnele domniei (topuzul, sabia, cuca), după care se îndrepta, „cu toată orânduiala boierimii sale” spre biserica din incinta Curții domnești.

În biserică îl așteptau mitropolitul, episcopii și marii dregători ai țării poziționați conform ierarhiei. În fața icoanelor împărătești, doi curteni îmbrăcați în veșminte din tafta țineau în mână lumânări mari, decorate cu mătase. La polieleu se împărțeau lumânări tuturor celor aflați în biserică.

„După doxologhie îndată, mitropolitul cu Domnul, cu beizadelile și cu toată boierimea iese la Iordan cu tot alaiul, mergând și acei doi cu făcliile în mână înaintea Domnului”.

În apropierea apei, sub saivant (un fel de baldachin), se amenaja o zonă cu scaune și o masă mare în fața căreia stătea domnitorul.

În stânga sa se aflau doamna, postelnicul mare, cămărașul mare și tot „șiragul bisericesc”, cu icoanele și moaștele care se aduceau de la biserici și mănăstiri cu această ocazie.

La dreapta se aflau copiii familiei domnitoare și toată boierimea, iar în spate slujitorii curții. Domna era însoțită de jupânese și „de toate fetele din casă.”

Mitropolitul începea slujba, cădelnițând icoanele, masa sfeștaniei, familia domnitoare (de 9 ori pe Domn și de 3 ori pe Doamnă și beizadele) și apoi pe toți cei prezenți, în ordinea importanței funcției.

După cântarea troparelor, mitropolitul săruta crucea, icoanele făcătoare de minuni și moaștele. Momentul sărutării crucii de către domnitor era marcat prin focuri de tun și muzică.

„Apoi Domnul merge de sărută sfintile icoane și când se întoarce, arată oarecare shimă de smerenie cătră toți, mergând la scaonul său”. Sărutarea crucii și stropirea cu aghiasmă, după Domn, se făcea în ordinea următoare: Doamna, beizadelele, arhiereii, egumenii, boierii cei mari și zapcii curții.

Slujba Iordanului se încheia cu o defilare a cailor din grajdurile domnești, încălecați de boieri, după instrucțiunile date de vel comis (ultimul din alai) călare pe tabla-bașa-calul dăruit de sultan domnitorului, la instalare. Toți erau stropiți cu aghiasmă de mitropolit.

„Obiceiul în ziua de Bogoiavlenie” (1783) din vremea lui Nicolae vodă Caragea descrie acest moment din ceremonial, atunci când alaiul trecea prin mijlocul Soborului, după cum urmează: „trâmbițașii domnești împreună cu muzicanții nemți, urmați de toboșari și sirmaciul, care aveau a merge până în dreptul chioșcului domnesc, urmând ca acolo să stea pe loc și să cânte, pe timpul întregii defilări a slujitorilor.

Imediat după trâmbițe venea iuruk-bairaktar, călare, cu steagul numit iuruk-bairak. După el veneau sacalele Curții, în șir, și telegarii domnești, de asemenea în șir, potriviți câte doi.”

Urmau apoi boierii călare „încet, cu bună orânduială, și rar, atât cât când unul va ajunge în dreptul chioșcului altul să se ivească, a trece fiecarele, numai în caftane curate, cu poalele slobode, numai cu fesuri și cu meștii, nefiind alte slugi pe lângă dânșii, făr numai câte un comișel, cu haine roșii și îmbrăcat curat, din dreapta, și fieștecarele, la trecerea prin Sobor, să-și facă obișnuita închinăciune către domn, beizadele și mitropolit”.

Alaiul era încheiat de mehter-bașa (un fel de capelmaestru al tarafului de muzicanți), „cu toată taifaua lui, cântând până unde va descăleca la Grajd”.

După Iordan, alaiul se întorcea în biserică unde mitropolitul săvârșea liturghia. Astfel se încheiau ceremoniile și slujbele dedicate sărbătorii Botezului Domnului.

Prin hrisovul din 20 iulie 1797, domnitorul Alexandru Ipsilanti va înființa Logofeția de obiceiuri, care avea ca principală îndatorire aceea de a aduna „toate obiceiurile și orânduielile politicești”.

Hrisovul reglementa ceremonialul Curții domnești de la București, ordine necesară pentru a „nu aduce defăimare țărei și stăpânirii ei”.

Vastul proiect conceput de Ipsilanti și reluat apoi de Constantin Hangerli, viza în primul rând ceremoniile domnești și mai ales buna întocmire a alaiurilor (aftaxia), în care fiecare avea un loc foarte clar stabilit și pe care trebuia să-l respecte după rang.

Text: Alexandra Rusu

 

În imagine:

„Botezul Mântuitorului”, frescă a Mănăstirii Văcărești, ctitoria domnitorului Nicolae Mavrocordat și a fiului acestuia Constantin.

Fresca face parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București și poate fi admirată la Centrul de Cultură “Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului”.

Bibliografie:

Literatura Românească de ceremonial, Condica lui Gheorgachi, 1762, Studiu și text de Dan Simionescu, Fundația Regele Carol I, București, 1939.

Cele trei Crișuri, Anul XXIV, Ianuarie-Februarie 1943, No.1-2.

Sorin Iftimi, Ceremoniile Curții domnești. La Crăciun, Anul Nou și Bobotează (secolele XVII-XIX), în Spectacol public, între tradiție și modernitate, coord.: Constanța Vintilă-Ghițulescu și Mária Pakucs Willcocks, Institutul Cultural Român, București, 2007.

Radu Păun, Scenă și simbol: reprezentații ale puterii în Vechiul Regim românesc, în Spectacol public, între tradiție și modernitate, coord.: Constanța Vintilă-Ghițulescu și Mária Pakucs Willcocks, Institutul Cultural Român, București, 2007.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină