Ce fel de ceai este recomandat pe timp de iarnă…

Ceaiul de ghimbir este o băutură din plante care este făcută din rădăcină de ghimbir.

Are o istorie lungă de medicament tradițional pe bază de plante în Asia de Est, Asia de Sud, Asia de Sud-Est și Asia de Vest.

Ceaiul de ghimbir poate fi băut singur sau servit alături de acompaniamente tradiționale, cum ar fi lapte, felii de portocale sau lămâie.

În dinastia Tang, China, ceaiul era aromatizat pentru a contracara gustul amar. Ghimbirul era favorizat printre băutorii de ceai, pe lângă ceapă, coajă de portocală, cuișoare și mentă.

În Japonia, se numește shōgayu. În Coreea, ceaiul de ghimbir este numit saenggang-cha.

Se poate face fie prin fierberea feliilor de ghimbir proaspăt în apă, fie amestecând sucul de ghimbir cu apă fierbinte.

Ghimbirul feliat conservat în miere, numit saenggang-cheong, poate fi, de asemenea, amestecat cu apă fierbinte pentru a face ceai de ghimbir.

În zilele noastre, versiunile instant sub formă de pudră sunt, de asemenea, disponibile pe scară largă. Când este servit, ceaiul este garnisit cu jujube și nuci de pin.

Când se folosește ghimbir proaspăt, ceaiul poate fi îndulcit cu miere, zahăr sau alt îndulcitor, după gust. Usturoiul, jujubele și perele sunt uneori fierte împreună cu ghimbirul.

În bucătăria Brunei, Malaezia și Singapore, ceaiul de ghimbir este de obicei numit teh halia.

Nu este un ceai pur de ghimbir, deoarece este preparat din ceai negru puternic îndulcit, rizom de ghimbir, zahăr cu lapte sau lapte condensat.

În Indonezia, se numește teh jahe. În Java, o versiune locală a ceaiului de ghimbir îmbogățit cu zahăr de palmier și condimente numită wedang jahe este mai populară.

Wedang Jahe este un tip de ceai de ghimbir indonezian. Wedang în javaneză înseamnă „băutură fierbinte”, în timp ce jahe înseamnă „ghimbir”.

Deși lipsit de orice conținut de cofeină, este adesea servit și savurat ca un ceai revigorant. Se face din rizom de ghimbir, de obicei proaspăt și tăiat în felii subțiri, și zahăr de palmier sau zahăr granulat din trestie, frecvent cu adaos de frunze de pandan parfumate.

Zahărul de palmier poate fi înlocuit cu zahăr brun sau miere. În mod tradițional, oamenii ar putea adăuga condimente precum iarbă de lămâie, cuișoare și baton de scorțișoară. Se poate adăuga lapte, fie proaspăt, fie condensat

În Filipine, se numește salabat și se face în mod tradițional pur și simplu cu ghimbir crud decojit și feliat subțire sau zdrobit, fiert câteva minute în apă.

Se adaugă zahăr, miere și calamansi după gust, împreună cu alte ingrediente aromatizante, după cum se dorește.

Versiunile moderne pot folosi, de asemenea, pudră de ghimbir măcinată (numită adesea „salabat instant”) adăugată la apă fierbinte.

Soiurile native de ghimbir (care sunt mici și fibroase) sunt preferate, deoarece sunt considerate ca fiind mai înțepătoare decât soiurile importate.

Salabat este de obicei servit în luna decembrie relativ rece. Împreună cu tsokolate (ciocolată caldă tradițională), este de obicei asociat cu diverse prăjituri native de orez (kakanin), cum ar fi bibingka sau puto bumbong.

Salabat este vândut în mod tradițional de vânzătorii stradali dimineața devreme în timpul Simbang Gabi (masa zorilor) din sezonul Crăciunului.

Salabat este, de asemenea, consumat pe scară largă ca un remediu pentru calmarea gâtului pentru tuse, dureri în gât și răceli comune.

O variantă de salabat care utilizează exclusiv sau parțial turmeric este cunoscută ca dulaw, duwaw sau duyaw în insulele Visayas și Mindanao și tsaang dilaw (literal „ceai galben”) în filipineză.

În India, ceaiul de ghimbir este cunoscut sub numele de Adrak ki chai și este o băutură consumată pe scară largă.

Se face prin razarea ghimbirului în ceai negru preparat împreună cu lapte și zahăr. O altă versiune folosită în mod obișnuit este ceaiul de lămâie cu ghimbir, care este preparat prin adăugarea de rădăcină de ghimbir la sucul călduț de lămâie.

Foto domeniu public

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină