Când Europa a devenit… istorie (I)

Instituită la 9 mai 1950, „Ziua Europei”este consecință a situației în care s-a trezit, la începutul celei de-a „n”-a „NoiOrdini” planetare, continentul, pe data de 9 mai 1945.

Cu excepția Spaniei, Portugaliei și Elveției, toate statele erau distruse de ocupație sau război. Orașe în ruină, milioane de morți, economia la pământ, coșmar post-coșmar!

Cea mai distrusă țară era, evident, Germania, vinovată de război și ocupată de armatele învingătoare. Germania, al căruipopor a dovedit, însă, o vitalitate și o tenacitate demne de toată admirația.

Dincolo de orice ajutoare, este marele merit la germanilor – bătrâni, femei, copii în primul rând, fiindcă bărbații ori erau morți, ori în prizoneriat – acela că, ieșiți din ruine, flămânzi și goi, au pornit, din voința proprie, la reconstrucția, efectiv „cu brațele” a ceea ce mai rămăsese din patria lor. Dar și Franța, învingătorul învins, se afla într-o situație nu mult diferită!

De la Alexandru Macedon la împărțirea lumii între URSS și SUA

La 9 mai 1945, fostele mari glorii europene  s-au pomenit excluse, de către „Cei Trei Mari” (SUA, Marea Britanie, URSS), de la toate conciliile la care au hotărât destinul postbelic al continentului și al planetei: Carta Atlanticului (14 august 1941), conferințele tripartite de la Moscova (19-30 octombrie 1941 și 28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Dumbarton Oaks (21 august – 7 octombrie 1943) unde s-au pus bazele viitorului Consiliu de Securitate al ONU, Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Yalta (4-11 februarie 1945) și Potsdam (17 iulie – 2 august 1945).

N-au fost doar excluse, ci și umilite, prin intrarea sub dependența americană economică, prin crearea, la 1-22 iulie 1941, la Bretton Woods a FMI și a Băncii Internaționale a Religiilor, apoi, prin lansarea Planului economic Marshall (Harvard 3 iunie 1947), dar și politico-militar prin crearea, la 4 aprilie 1949, a NATO și a Consiliului Europei.

Ele au înțeles astfel că, la 9 mai 1945 – Ziua zdrobirii militarismului german, se închisese, de fapt, pentru totdeauna, o pagină importantă din istoria omenirii. O pagină care durase 2.000 de ani, o pagină reprezentând epoca de dominație europeană asupra planetei.

Contestând primatul Orientului din care, timp de 8 milenii, se revărsase „lumina” asupra umanității, Alexandru Macedon (336-323 î.e.n.) adusese Europa, prin Grecia, la un statut de egalitate, după care, prin Roma, unificatoarea Europei, calitatea de motor al omenirii s-a transferat Occidentului, care avea să și-o afirme timp de două milenii, grație eforturilor Imperiului, papalității, Germaniei, Spaniei, Portugaliei, Olandei, Angliei și Franței.

Timp de 2.000 de ani, la început numai cu spada, apoi, din anul 380, cu spade și crucea, Occidentul a zdrobit civilizații și popoare, impunându-și propriul model de viață, întâi Lumii Vechi, ulterior, din veacul XV, întregii planete, hrănindu-se din resursele tuturor continentelor, creând popoare și civilizații noi, hibride.

Un Occident orgolios care, dominat, după, anul 476, de spiritual germanic, a creat o civilizație latino-barbară și un pseudocreștinism rezultat din sincretismul produs între Dumnezeul civilizației latineși Wothan, în numele căruia, el, Occidentul, nu a mai fost în stare să realizeze unitatea continentului, pierdută la moartea lui Theodosie cel Mare (17 ianuarie 395), datorită nesfârșitei lupte pentru întâietate și hegemonie a părților.

Aspirând etern la o Nouă Ordine continental și planetară, dominată de spiritual germanic de pretenție universală, modelator al creștinismului însuși prin trecerea de la Dumnezeu la Dumnezeu-Wothan, apoi la Dumnezeul-Ban, declanșând ultima conflagrație mondială,

Occidentul nu a înțeles însă că, la sfârșiul ei, va pierde, în fapt, totul. La 9 mai 1945 el se înfățișa ca o sumă de state ruinate, care aveau nevoie de asistență pentru refacere.

Singure, cu posesiunile colonial pierdute sau trezite de război și pornite pe calea independenței, cu resursele proprii epuizate de secolele de intensă dezvoltare industrială, pierzând controlul rutelor comerciale maritime, cu sistemul financiar-bancar intrat pe mâini străine, modeste, unele chiar nesemnificative ca suprafață și populație, fostele mari puteri europene nu mai reprezentau, fiecare în parte, nimic pentru viitor – și era evident acest lucru – în competiția cu giganți ca SUA, URSS, coaliția statelor producătoare de petrol ori „tigrii” asiatici.

Soluția supraviețuirii – Statele Unite ale Europei

În aceste condiții, pentru ca Europa să nu se transforme într-un muzeu al omenirii, sau, sub influență sovietică, într-un lagăr, era absolute necesar ca statele occidentale ale „Lumii Libere” să-și macine vechile uri și ambiții, să-și pună în comun resursele rămase, să constituie economic, politic, militar și spiritual un bloc omogen, o singură „voce”, cu alte cuvinte, un singur stat sau „suprastat”, în măsură să contracareze atât URSS, cât și primatul american.

În jurul acestui suprastat al Europei occidentale urmau să graviteze mai întâi, întregindu-se treptat, ulterior, pe măsura eliberării lor de sub tutela rusă, statele naționale central-răsăritene, încă bogate în resurse și talente naturale, ca și în mâna de lucru ieftină, apoi, după refacerea capacității concurențiale occidentale, ca punct de plecare al restabilirii primatului european – și teritoriile „de peste mări”, în primul rând fostele colonii africane care mai puteau fi recuperate prin utilizarea „armei” economice și a celei culturale.

Așa s-a născut, din necesitate, în vederea contracarării hegemoniei americane și pentru reînvierea prestigiului și vechii poziții dominante a Occidentului, printr-un efortcolectiv, sub lozincile „O Europă a europenilor” și „Go home yanks!”, ideea Statelor Unite ale Europei!

În fond, o cosmetizare, în pas cu timpul, a vechii idei a refacerii unității politico-statale a continentului, distrusă prin împărțirea a două a Imperiului Roman în 395 și, îndeosebi, prin prăbușirea Imperiului de Apus, sub repetatele lovituri ale barbarilor germano-asiatici care i-au provocat, în final, decesul, la 28 august 476!

O idee gândită de papalitate sub forma concretă a unei Republici Creștine, construită cu crucea, rugul și spada, de germani, sub forma unui Imperiu Sfânt, apoi de francezi ca Republică franceză sau Imperiu Napoleonian, apoi iarăși de germani ca al treilea Reich …etc.

Noua eră, după 1945, a schimbat doar metoda, impusă de experiența istorică – renunțarea la forța armelor, amenințări și constrângere, apelul la înțelegerea necesității și unificarea pe cale pașnică, economică, a popoarelor europene, prin renunțarea treptată la vechile doctrine, individualism, orgolii și la suveranitatea națională. Rezultatul?

O construcție a egalilor, în care fiecare intra cu zestrea proprie, un copil al tuturor, care, într-un viitor apropiat, în lipsa resurselor proprii, a coloniilor pierdute, urma să se bazeze pe resursele încă neexploatate ale popoarelor Europei central-răsăritene.

„Eliberarea” acestora prin „revoluții” și „integrarea” lor în „Europa” erau așadar prevăzute din start. Aceasta a fost ideea care a prins contur în Franța deceniului V al secolului trecut, marele învingător-învins al celui de-Al Doilea Război Mondial!

Numai niște troglodiți politici puteau adopta tactica milogirii pentru intrarea esticilor într-o structură care, fără ei, nu putea exista!

Titlul original: „NATO sau UE?” (fragment)

Dr. Mircea Dogaru 

Istoric expert al Uniunii Camerelor Experților Europeni

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină