Biserica Sfântul Sava din Belgrad, Serbia (Foto)

Sfântul Sava (1175–1235), sfântul patron și erou național al poporului sârb, s-a născut la Rastko Nemanja în 1175, fiul marelui sârb Župan Stephen (r. 1166–1196).

Serbia era încă o națiune relativ tânără, care s-a eliberat de Imperiul Bizantin în secolul precedent. În 1077 Duklja a devenit primul regat sârb, întemeierea acestuia fiind strâns legată de înființarea Episcopiei Romano-Catolice din Bar.

Spre sfârșitul secolului al XII-lea, noul stat Raška, centrat în ceea ce este acum sudul Serbiei, a crescut ca a doua națiune sârbă.

Stephen Nemanja a condus Raška. În 1196, ca și fiul său Rastko înaintea lui, s-a mutat în centrul monahal ortodox răsăritean de pe Muntele Athos din Grecia, unde era cunoscut sub numele de călugărul Simeon.

Curând după aceea, s-a alăturat cu fiul său pentru a reconstrui ruina Mănăstirii Hilandar, de pe Muntele Athos, care fusese dată poporului sârb de către împăratul bizantin.

Simeon a murit acolo în 1199. Sava a organizat după întoarcerea sa în Serbia Biserica Ortodoxă Sârbă și a fost sfințit primul arhiepiscop al bisericii sârbe de către Patriarhul Manul I al Constantinopolului (r. 1216–1222), Patriarhia Ecumenic.

Sava a murit în 1236 după un al doilea pelerinaj fără precedent în Țara Sfântă, Egipt și Muntele Sinai, la Veliko Tarnovo din Bulgaria. Ulterior a fost canonizat și numit patronul școlilor și școlarilor sârbi.

În 1594, sârbii s-au ridicat împotriva stăpânirii otomane în Banat, în timpul Războiului Lung (1591–1606) care a fost purtat la granița austro-otomană din Balcani.

Patriarhia sârbă și rebelii stabiliseră relații cu state străine și cuceriseră în scurt timp mai multe orașe, printre care Vršac, Bečkerek, Lipova, Titel și Bečej, deși revolta a fost rapid înăbușită.

Răzvrătiții aveau, în caracter de război sfânt, steaguri de război cu icoana Sfântului Sava.

Stindardele de război fuseseră sfințite de Patriarhul Ioan I Kantul, pe care guvernul otoman îl spânzurase ulterior la Istanbul.

Marele vizir otoman Sinan Pașa a ordonat ca sarcofagul și moaștele Sfântului Sava aflate în mănăstirea Mileševa să fie aduse cu un convoi militar la Belgrad.

Pe parcurs, convoiul otoman a ucis oameni în calea lor, astfel încât rebelii din pădure să audă de asta.

Relicvele au fost incinerate public de otomani, la 27 aprilie 1595, au fost așezate pe un rug și arse pe platoul Vračar, iar cenușa s-a împrăștiat. Potrivit lui Nikolaj Velimirović, flăcările au fost văzute peste Dunăre.

La aniversarea a 300 de ani de la arderea trupului Sfântului Sava, un grup de credincioși ortodocși sârbi a înființat Societatea pentru Construirea Catedralei Sfântul Sava de pe Vračar cu ideea de a construi o catedrală pe amplasament.

Inițial a fost construită o mică biserică și a început căutarea pentru a găsi un design adecvat.

Biserica este considerată pe scară largă ca un simbol important al arhitecturii renașterii bizantine, care a dominat arhitectura bisericii din Rusia până în Balcani în secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea.

În special, trebuia să servească sârbilor ca simbol al vieții de apoi a imperiului sârb medieval. Mai ales în contextul Iugoslaviei, o cultură sârbo-bizantină a fost favorizată atât de regele iugoslav Aleksandar I Karadjordjević, cât și de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Adoptarea unui model care a urmat prototipul Haghiei Sofia din Constantinopol ilustrează ideea că sârbii sunt moștenitorii legitimi ai Bizanțului imperial.

Belgradul a fost văzut ca un nou centru imperial al Ortodoxiei, care a avut o rezonanță deosebită în contextul dispariției Moscovei fiind capitala comunistă atunci când a fost planificată biserica.

Foto domeniu public

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină