Biserica Albă

Biserica Albă cu hramul „Sf. Nicolae” datează de la începutul secolului al XVIII-lea și îi are ca ctitori pe preotul Neagu Dârvaș, jupâneasa Rada și jupâneasa Vișa.

Frumusețea acestui lăcaș de cult este sporită de pictura realizată de Gheorghe Tattarescu, dar și de așezarea într-un loc încărcat de istorie, precum vechiul Pod al Mogoșoaiei, cunoscut tuturor ca „strada cea mai lungă şi în acelaşi timp cea mai elegantă a Bucureștilor”.

În secolele trecute, pe Podul Mogoșoaiei se găseau locuințele celor mai înstăriți boieri bucureșteni, dar și numeroase prăvălii și magazine de lux.

Despre începutul existenței bisericii stă mărturie o însemnare din anul 1708, regăsită pe o Evanghelie tipărită în anul 1697, la mănăstirea Snagov.

Această Evanghelie a fost dăruită bisericii de un credincios pentru ajutorul său și al familiei sale, iar astăzi se află în colecția de cărți bisericești a Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Alte cărți liturgice care au aparținut bisericii păstrează însemnări din anii 1747, 1766 și 1798.

Afectată de cutremurele de la începutul secolului al XIX-lea, biserica a fost rezidită de clucerul Nicolae Trăsnea și soția sa Maria, așa cum amintește și pisania bisericii din acele timpuri:

„Această sfântă şi dumnezeiască biserică fiind foarte veche, zidită de preotul Neagu Dârvaşu, jupâneasa Rada şi jupâneasa Vişa, care din pricina multor cutremure ce după vremi s-au întâmplat, s-au şi surpat, acum dar din dumnezeiască râvnă luminat fiind dumnealui, mare clucer Nicolae Trăsnea dimpreună cu soţia dumisale Maria s-au ridicat şi au înălţat din temelie, precum se vede, la a cărei prăsnuire pe lângă hramul sfântului şi de minuni făcătorului ierarh Nicolae, ce se prăsnuieşte, a se prăsnui şi hramul sfântului, slăvitului şi marelui prooroc Ilie Tesviteanul, luând săvârşire la anul de la zidirea lumii leat 7335 iar de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, 1827, luna noiembrie 20”.

Alți binefăcători ai bisericii au fost maiorul Nicolae Popovici, comerciantul Ioniță Constantin și preotul Vasile Pop.

Datorită ajutorului acestora, în anul 1873, biserica a fost renovată radical, după planurile arhitectului J. Sperl.

Așa cum precizează pisania din acest an, „s-au făcut din nou turlele și învelitoarea, antreul, zugrăvirea împreună cu toate icoanele, poleirea tâmplei, jeturile, pardoseala şi ferestrele”.

Până la începutul secolului al XIX-lea, biserica a fost cunoscută bucureștenilor ca „Biserica popa Dârvaș” sau „Biserica Vișichii”, de la numele ctitorilor.

Apoi a devenit cunoscută sub numele de „Biserica Albă”, căci întreaga înfățișare exterioară este de un alb imaculat.

Este poate singurul lucru pe care îl are în comun cu bisericuțele simple de la sat, văruite în alb.

Biserica Albă este amintită în opere literare, precum „Ciocoii vechi și noi”, „Ciuleandra”, „Calvarul”,„Enigma Otiliei”, „Scrinul Negru”, „Patul lui Procust”, „Sfârșit de veac în București” și „Dimineața pierdută”.

În scrierea lui Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi și noi”, se face referire la Biserica Albă pentru identificarea locului unde domnița Ralu, fiica cea mică a lui Vodă Caragea, înființează primul teatru din București: „În mahalaua numită în vechime Popa Dârvaș, iar acum Biserica Albă după Podul Mogoșoaiei, față-n față cu casele cele mari ale Deșliului se afla pe timpul lui Caragea o piață, în mijlocul căreia clădise doamna Ralu o sală de club, care mai în urmă se prefăcu în teatru”.

În romanul „Ciuleandra” a lui Liviu Rebeanu, Biserica Albă este locul unde are loc slujba de înmormântare a lui Madeleine, ucisă de soțul său, Puiu Faranga, într-un acces de furie.

George Călinescu situează casa lui Leonida Pascalopol lângă Biserica Albă, astfel Felix și Otilia de câte ori îl vizitau traversau în trăsură Calea Victoriei.

Pe una dintre „străzile liniștite din jurul Bisericii Albe” se afla casa lui Gună Licureanu, din opera „Sfârșit de veac în București”. Aici, în „curtea largă”, se organizau petreceri cu fast „la lumina felinarelor colorate” sau „sub lămpi înalte, cu abajururi de mătase”.

Biserica Albă a rămas până astăzi un reper spiritual şi cultural al Bucureștilor. Oricine îi trece pragul rămâne impresionat de interiorul măreț și somptuos, uimitor de frumos.

Iconostasul, care a aparținut în trecut Bisericii Episcopiei Râmnicului, are o sculptură bogat ornamentată cu fructe și flori împletite în trei fâșii înguste și lungi cuprinzând inclusiv figuri de animale, acest lucru oferindu-i unicitate, căci rareori acest motiv este întâlnit în bisericile ortodoxe.

Pictura, realizată de Gheorghe Tattarescu în tehnica uleiului, cuprinde, de asemenea, între scenele reprezentate, ornamente florare sau geomotrice.

Tot aici, credincioșii pot vedea o icoană veche a Sfântului Nicolae, care aparține bisericii încă din anul 1702.

Text: Andreea Mâniceanu (Casa Filipescu Cesianu)

Bibliografie:

George Călinescu, „Cronicile optimistului”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964

George Potra, „Bucureștii la mijlocul secolului XIX. Impresiile germanului W. Derblich”, Tipografia Ziarului „Universul”, București, 1941

Marin Dumitrescu, „Istoricul a 40 de biserici din România”, Tipografia „Vocea Învățătorilor”, Bucureşti, 1899

Olga N. Greceanu, „Bucureştii, cu planul general al Bucureștiului”, Tipografia „Cartea Medicală”, Bucureşti, 1929

Foto: Biserica Albă în perioada interbelică

Foto imagine reprezentativă: Wikipedia – Panoramic de interior a Bisericii Albe din București cu picturi murale realizate de Gheorghe Tattarescu în anul 1873

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină