AUREL C. POPOVICI: Reacțiunea experienței și a bunului-simț contra teoriilor de mult falite

Adevăratele învățături politice nu pot fi înțelese, în adâncimea lor, decât de patrioți sinceri și nepărtinitori, niciodată, dar niciodată de democrați cosmopoliți prin chiar principiile lor cardinale.

Lor, democraților, puțin le pasă dacă națiunea «se duce de râpă», căci «omenirea» rămâne, «cultura generală» progresează și cu ea «fraternitatea»… Cum zicea Lamartine, tata democrației moderne? Nations! «Nom pompeux pour dire barbarie…»

Și nu sunt democrații sociali perfect consequenți când își bat joc de ideea de patrie și naționalitate, când le consideră «vechituri reacționare»? Și nu sunt ei, «proletarii din cele patru unghiuri ale pământului», cu toții perfect de acord și solidari în această privință?

Și nu sunt așa-numiții «democrați naționali», cu adevărat naivii pământului dacă își închipuiesc că democrația și naționalitatea, egalitatea și libertatea se pot împăca vreodată în mod durabil în această lume?

Și cum numește Eminescu pe cei ce propagă democrația radicală, națională și cum i-or mai fi zicând unii și alții? Le zice că sunt „o potae de gazetari ignoranți”.

Și avea dreptate. Căci aceștia propagă aberațiile lui Rousseau, ale lui Marx și Lamartine în mijlocul popoarelor. Ei mai ales prostesc pe oamenii politici cari se adapă cu «idei» din jurnale.

Căci lor le ajunge să auză că «un  Lamartine» a zis cutare lucru. Ei nu mai caută să afle cine era acel mare Lamartine în  politică, pe ce și-o fi întemeind el generoasa sa concepție democratică, el, marele și dezinteresatul tribun al «omenirii», care și-a terminat propaganda politică făcând el însuși apel la francezi să-i voteze un pompos apanagiu democratic de 500.000 de franci pentru mândreța sa de teorie contra «exploatării» popoarelor…

Eminescu știa că «liberalism», în înțeles adevărat, nu însemnează decât putința pentru cetățeni de a lucra nestingheriți de ordonanțe vexatorii din partea statului, putința de a produce bunuri reale.

Cum să nu se indigneze el când vedea că concepția liberală degenerează în democratism egalitar, care cere ca statul să dea cetățenilor și moșii, și de mâncare, și încălțăminte de lux, tot ce le poftește inima?

Democrația adevărată trăiește prin și din alegeri. Din vechia Eladă și până azi, alegerea funcționarilor a fost și este un postulat democratic cardinal.

Când veni și în Romania vorba să se întroducă «electivitatea funcționarilor», Eminescu o combate cu energia lui obișnuită, numind-o „un alt moft ce se scoate la maidan” ca de aci înainte politicianii „cel puțin pe rând să încapă în pita lui Vodă; adică vor să creeze un guvern de zece ori mai scump, c-un personal de zece ori mai numeros și mai netrebnic decât cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani, și să se sature toți, căci numai cu libertatea, egalitatea și fraternitatea sadea nu se cârpesc toate coatele rupte”.

Scârbit de falimentul ideilor democratice cari umpluseră țara de politiciani veroși, cari exploatează bugetul, Eminescu întreabă pe cetitorii săi: „N-ar fi mai bine ca să stăpânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puțin oameni cari prin mintea lor așezată vă plătesc (adică vă restituie) ce voi cheltuiți cu dânșii?”.

Precum vedem, tot idei vechi, conservatoare, «ruginite», dar a căror putere «reacționară» nu suferă contradicție. E reacțiunea experienței și a bunului-simț contra teoriilor de mult falite.

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020 (fragmente)

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină