Aurel C. POPOVICI: Nu există «omenire», ci numai neamuri. Nu există un stat al omenirii, o limbă a omenirii, o religiune a «omenirii»…

Posted on 5 iulie 2021 by Marin Teodora in Cunoaște România, Dezvăluiri, Istorie // 0 Comments

Toate acestea există numai ca atribute ale naționalității

Greșeala tuturor filosofilor și scriitorilor politici a fost și este generalizarea pripită. Mai nici unul n-a știut să o evite și de aceea mai toți, pe lângă toată recunoștința și admirația ce merită lucrările lor, sau au trecut pe lângă realitate, sau au rămas îndărătul ei, sau au luat-o înainte fără a ține seamă în mod științific de ea. Chiar oamenii de incontestabilă și adâncă învățătură au procedat și procedează astfel.

Nu există «om» într-o «omenire», din punctul de vedere al unei analize serioase. Nu există decât om în familia sa, în naționalitatea sa: român, neamț, turc ș. a.

Numai cunoscându-i originea și mediul real, zilnic, în care trăiește, îl poți înțelege. Tot așa nu există o «omenire» decât în formele ei concrete: ale diferitelor popoare și naționalități.

Prin urmare, numai pornind de la realitate, de la experiențele practice, milenare ale unui popor oarecare, poți ajunge la constatarea unor adevăruri vecinice și valabile apoi pentru toată omenirea.

Numai formele exterioare ale acestor adevăruri sunt altele, adevărurile sunt imutabile ca firea eternă.

Cu alte cuvinte, cultura adevărată nu se face pornind de la noțiunea abstractă «popor», ci de la un popor anumit; nu se face pornind de la «omenire», ci de la naționalitate; nu pornind de la generalități, ci de la cazuri concrete; nu de la teorii abstracte, ci de la produsele pozitive ale naturei, într-un cuvânt, exact ca în știința pozitivă: n-ai voie și nu poți să construiești o sinteză, înainte de a fi făcut exact toate analizele necesare.

Ca în toate cercetările serioase, mai întâi trebuie să-ți mărginești obiectul cercetării, apoi să-ți aduni tot materialul necesar pentru studierea lui. Iată de ce sociologia e o «știință», și azi, de batjocura lumii.

Întâi, ea nici azi nu știe ce vrea și apoi «tratează» toate chestiile «sociale» ale «omenirii», cu fel de fel de date, claie peste grămadă, adunate din Belgia și din Patagonia, din Svedia și de la bușmani, fără nici un scop lămurit, fără nici un fir conducător, fără nici o singură teorie sau hipoteză științificește întemeiată.

Dar ce-mi pasă mie de bușmani și patagoni și de svedezi! Pentru mine, ca român, hotărât a descoperit condițiile de dezvoltare normală a poporului meu, tot materialul necesar există aici acasă, între români, material național, produs al unei lungi dezvoltări istorice.

Dacă știu ce caut, și mă pricep la treabă, la metodele de cercetare științifică, azi nu trebuie să mă deranjez nici până în Bulgaria să-mi aduc material.

Acesta poate fi util mai târziu, acuma însă n-ar servi decât a-mi distrage atenția fixată asupra unui singur punct pe harta lumii: al neamului românesc. El constituie tot așa o parte a naturei, a omenirii, ca și patagonezul sau bușmanul.

Dar în absolut alte condițiuni istorice și actuale. Tot ce voi descoperi eu la acest neam românesc, ca condițiune necesară vieței lui naționale, are să-i serve în prima linie lui. Și pentru mine personal, aceasta e prima și ultima preocupare.

Toate aceste condițiuni pe care noi, prin propria și puternica noastră conștiință națională, prin stăruința noastră de fier, le vom fi descoperit și dovedit ca fiind indispensabile nouă, românilor, intereselor noastre proprii, civilizațiunii noastre naționale proprii, sunt și trebuie să rămână adevărate și sfinte pentru noi toți. Ele sunt pentru noi condițiuni de viață și viitor, condițiuni naționale.

Ele sunt produsele originii noastre etnice, ale caracterului și ale minții noastre, ale istoriei noastre, ale aspirațiilor noastre naționale prezente și viitoare, în strânsă legătură cu această istorie națională de până acum, cu ultima ei fază, pe acest petec de pământ cu configurația lui deosebită, cu clima lui, cu fauna și flora lui, cu popoarele vecine ce ne încunjoară, cu un cuvânt: cu ale noastre specifice împrejurări.

Dar atunci când vom fi izbutit a cunoaște și a dovedi că aceste condițiuni sunt indispensabile vieței naționale românești și viitorului ei, între ele se vor găsi unele cari sunt indispensabile orișicărui popor cu aspirații naționale pe fața pământului.

Acestea sunt atunci dovedite a fi mai mult decât condițiuni naționale: ele constituie atunci eterne adevăruri în viața națiunilor, legi naturale de dezvoltare culturală.

Care din aceste condițiuni fixate de noi vor avea atunci caracterul de adevăruri eterne, de legi naturale? Toate acelea care sunt imanente naturei comune și eterne a tuturor popoarelor, comune și nouă, și patagonezilor, și germanilor, omenirii întregi.

Aceste condițiuni și adevăruri eterne, aceste legi naturale scoase la iveală prin activitatea noastră națională înțeleaptă, le pot învăța și generaliza apoi toate celelalte popoare și națiuni.

Aceste adevăruri scoase la iveală prin interesul intransigent pe care l-am avut noi de naționalitatea nostră proprie, formează atunci tot atâtea blocuri de granit nepieritor la clădirea civilizațiunii generale a omenirii întregi.

Dar pe acele blocuri de granit vecinic va fi gravată marca naționalității românești. Va fi bine stabilit că cutare sau cutare adevăr politic sau filosofic, cutare sau cutare element de cultură adevărată, cutare analiză sau sinteză culturală a fost descoperită, dezvoltată sau terminată cu succes de neamul românesc.

Iată partea pozitivă și eternă cu care putem contribui – numai și exclusiv prin naționalizarea cât mai intensă a culturei noastre proprii – la cultura generală a altora, a omenirii întregi.

Întreaga civilizație a lumii nu se produce decât de naționalități. Și nu se poate menține și dezvolta decât înlăuntrul lor. Omenirea e o abstracție, un cuvânt. Ea nu trăiește și nu poate trăi decât în și prin naționalitățile ce o alcătuiesc. Chiar individul, orișicât ar dori să se arunce în «omenire», el tot numai într-o naționalitate poate să cază, să dispară.

Toată lumea vorbește de «flori», de «pomi», de «copaci». Dar care «civilizat» s-a gândit vreodată că vorbele acestea nu corespund realității decât în mod relativ? Cine a văzut vreodată o «floare»? Cine a văzut un «pom»? Cine a văzut un «copac»? Am văzut și vedem viorele, garoafe, trandafiri ș. a., dar «flori» nu există, decât în mintea noastră. Am văzut și vedem peri, meri, pruni, dar «pomi» nu există. Am văzut și vedem brazi, frasini, stejari, dar «copaci» nu vedem decât în cadrul rațiunii noastre, în abstracțiune. Tot o asemenea abstracțiune e și omenirea. Nu există «omenire», ci numai neamuri. Nu există «oameni», ci numai români, unguri, nemți, muscali, francezi ș. a. Nu există o «omenire» în realitate, pentru că nu există un stat al omenirii, o limbă a omenirii, o religiune și alte credințe, moravuri și obiceiuri ale «omenirii». Toate acestea există numai ca atribute ale naționalității.

Apoi ce face civilizația democratică? Ea nu vede decât «oameni» și «omenire».

În grădina «omenirii», ea mereu se preocupă de «flori» și smulge garoafele, bujorii, trandafirii din pământ spre a-i înlocui cu «flori»; taie brazii și stejarii seculari spre a pune «copaci» în locul lor; taie prunii, merii, perii spre a face o grădină de «pomi»…

Și asemenea vandalilor, conștienți și inconștienți, se mai numesc și ei grădinari, adică «naționali»!…

Ei, cari se bagă, în grădina culturei unui neam, ca boii și vițeii, rupând crengi și fructe crude, frângând pomi, călcând cu labele în straturi milenare de flori și de legume, umplând cu bale trandafirii și căile de murdării!…

Numai căutând deci a cunoaște mereu și temeinic microcosmul naționalității, vom putea cunoaște odată macrocosmul omenirii.

Dar și aici să nu ne pripim în deducții, căci ar fi o greșeală enormă a ne închipui cumva, că venind aici vorba de un microcosm, taman microchefalii «sociologiei» democratice ar putea să-i dea de fund…

Titlul original al eseului: „Civilizația națională” (Fragment)