AUREL C. POPOVICI: Între evoluție și disoluție

E imposibil să răzbești cu idei de analiză critică printre grupări sectare. Printr-o mulțime frământată și avântată de doctrine rău fundate, de făgăduieli vizionare, de febrile așteptări.

Tot ce poți și trebuie să faci, e să te adresezi oamenilor cu adevărat culți, din toate straturile națiunii, oamenilor cu judecată calmă și inimă curată.

Căci numai aceste elemente ale unei națiuni o pot feri și apăra de urmările funeste ale funestelor curente. Mai ales când aceste curg din toate părțile și inundă mințile cu valuri-valuri de deducții fără temei, de «evoluție progresivă», de «drepturi naturale», de sentimentalism umanitarist și de obștească fericire pe pământ, unde să nu mai fie nici durere, nici suspinare.

Care suflet blând și bun și drept poate să reziste la o asemenea chemare a «dreptății»? Dar oare așa de ușor să fie, după cum se pare, a deosebi dreptatea de iluzii primejdioase?

De obștească nedreptate, de dezastru general? Mai ales când nu se aud decât glasuri de sirenă, pilde amăgitoare, tot făgăduieli de idile pe pământ?

O, e atât de lesne să cârtești, să faci chiar praf și cenușă nedreptățile «organizațiunii actuale», cu ficțiunea copilărească a omnipotenței «rațiunii umane», cu perspectiva înșelătoare a unei egalități depline în distribuția fericirii omenești!

Îndeosebi azi, când dogmele credinței religioase sunt mereu înlocuite cu alte dogme, pretinse «științifice», dar tot scolastice, tot sacrosancte, tot intolerante, dar destructive a orice cultură națională [..].

Omul de stat, omul politic trebuie să aibă, mai ales în ziua de azi, o cultură superioară nu din dragoste de știință, – aceasta e treaba savanților adevărați – , ci din dragoste de statul său, de neamul său, spre a-l putea servi pe cel din urmă prin cel dintâi.

Nu numai cu toată văpaia firească a sufletului său, ci, mai ales, cu toată înțelepciunea posibilă azi în politică. Ca să știe alege ce e pozitiv și sigur de ceea ce nu-i, în domeniile culturei omenești: în filozofie și istorie, în științele politice și în științele naturale.

Și nici aceasta nu-i de ajuns, dacă nu cunoaște cât mai bine dezvoltarea de până acum a statului, firea poporului, a neamului său propriu.

Dacă nu ține seamă în viață, la fiecare pas, de experiența istorică a vieței lui, de filozofia lui în viață, de aspirațiile lui și de defectele lui. De ale lui, nu numai de ale altora.

Cu un cuvânt, are să facă o greșită politică dacă nu ține seamă de experiențele altor neamuri, dacă nu le analizează și nu le cerne cum se cade.

Și tot greșită politică are să facă mai ales dacă, trăind de mic departe de poporul său, fie cu trupul, fie cu mintea, în străini, în o lume de străine simțiri și de idei străine, a pierdut dragostea de neamul lui și cu ea orice simțire, orice pricepere al vieței lui. Nu a «umanității»!

A vieței lui! Care sau e națională, sau nu mai e, nu va mai fi.

Căci atunci nici geniul său, oricât de mare ar fi, nici știința lumii toată nu-l mai scapă de înec în noianul fără fund al utopiilor. Iar o politică fantastică duce orice stat, orice națiune la ruină.

În politică nu încap șabloane generale. O politică serioasă nu zice mereu: „Așa-i în țara cutare și țara cutare, deci să facem și noi așa, pe de-a întregul”.

Și în abstracție de actuala fază de dezvoltare a statului, de credințele, moravurile lui, de sufletul lui secular! De unica garanție a existenței lui în lume! Căci alta nu-i și nu poate fi decât în teoriile visătorilor [..].

Poporul românesc e, în viața practică, în politică, pozitivist născut. Chiar expresia românească minte însemnează de fapt înțelepciune. Românul nici nu-și prea poate închipui ideologi și utopiști.

De aceea zice filosofia vieței lui de două ori milenară: „decât să ai un sac de carte (teorii) și o mână de minte (experiență și gândire!) mai bine o mână de carte și un sac de minte!” Și el habar n-are de nemuritoarea descoperire a lui Kant. Nici de Comte.

El gândește și judecă cum gândesc și judecă toți oamenii cari știu ce-i firea, de la savanții adevărați până la cel din urmă țăran.

«Om cu minte» nu însemnează deloc «cărturar» abstract, profesor, doctor, marxist, ateist, d.p., – ci om cu ochii deschiși: cu înțelepciune practică în viață.

Numai «cărturarii» fără minte de aceasta românească, fără această străveche mens sana, sunt veșnic pripiți a răspândi ignoranța lor personală sub eticheta presumțioasă de «știință».

Pentru că omul adevărat de știință nu proclamă drept știință decât fapte constatate și bine judecate. Nu simpatiile sau antipatiile d-sale pentru cutare idee politică sau cutare.

Este un fapt incontestabil că cea mai periculoasă demagogie modernă e tocmai demagogia pseudoștiințifică!

De aici pornește acea revoltătoare îngâmfare și intoleranță dofmatică ce tiranizează astăzi atâtea spirite politice, chiar foarte luminate, în Europa.

Acum o sută de ani, acum cincizeci de ani, sufletele cele mai patriotice, cele mai senine au fost molipsite de contagiunea din secolul al XVIII-lea.

Atunci, acele rătăciri au fost susținute de un fel de metafizică ridicolă, iar azi sunt propagate în mod fanatic de o «știință» cu adevărat metafizică, de o știință fără coprins.

În mare parte ea, această nouă dogmă de infailibilitate poartă vina, că semeția firii omenești nepotolite se încântă și se înalță azi până la inconștiență.

Ea răscolește, cu mincinoasa, cu uzurpata ei autoritate, o nouă lume de păgâni, care poate deveni, dintr-o zi într-alta, mai brutală decât hunii și tătarii și smintiții.

Vorbe tari și vorbe grele, știu. Dar poporul românesc, d.p., care în sănătatea minții sale nu-și închipuie deloc ba că-i «suveran», ba că-i Papa de la Roma, ba altă comedie, poporul știe că dacă o anumită „carte merge în fruntea sesecilor” și a „celor bătuți de Dumnezeu”, „dacă coada se pune călare pe inima unui popor” – , vorba otrăvită surpă state și națiuni!

Poporul știe ceea ce nu știu mulți «savanți» de bâlci, că „limba fără frâu sparge case și cetăți!”.

Neapărat, știința pozitivă a dovedit, d.e., că din punct de vedere zoologic „și oamenii sunt animale”. Exact.

Dar de aici nu urmează, pare-mi-se, din punct de vedere «teoretic», că deci „și animalele ar fi oameni-politici!…”, cum i se pare ideologului sau «savantului» care a cetit și el faimoasa, dezastruoasa formulă a lui Aristotel și se pierde în concluzii fără bază reală.

Dar în felul acesta judecă «rațiunea umană» a celor cu pretenția de a da, ei, «direcții» naturei, a celor cu toată trufia cărturarului-tip care toate le-o fi știind pe lumea aceasta și ceealaltă, numai de știință pozitivă idee n-are.

Nu încape nici o îndoială că, în fond, noi, oamenii, cu mintea noastră omenească, dictăm naturei legi, cum zice Kant.

Dar această operă, de la care depinde tot progresul nostru sănătos, n-a fost făcută și nu se poate face de «rațiunea umană» ce raționează fără intuiții suficiente, fără observații clare în firea lucrurilor.

Toate faptele cele bune în lumea aceasta prin minte se săvârșesc, dar nu prin «mintea neroadă», cum zice românul. Căci și mintea își are regulele ei și toanele ei.

Omul serios de știință, omul politic serios, nu se ia după toane, ci după experiențe îndelungate, după matura lor examinare și judecată în bună rânduială.

De aceea zic: să luăm din știință adevăruri pozitive, nu leșie, căci aceasta nu e hrană pentru mintea, pentru sufletul unui popor. Cu asemenea hrană nu mergem spre evoluția cea firească, ci spre o sigură disoluție.

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină