Dogonii – astronomii din junglă. Pretind că au venit de pe altă planetă și au cunoștințe astronomice uimitoare…

Sunt negri, duc o viaţă tribală, dar cunosc mişcările stelelor la fel de bine ca astronomii contemporani. Strămoşii lor, care, spun ei, au venit de pe o altă planetă  (un satelit al lui Sirius), i-au învăţat cifrele şi tainele stelelor.

Descendenţi din seminţia Keitas, dogonii locuiesc în Mali (Africa de Vest). După secole de mi­gra­ţie lentă, s-au instalat într-o regiune mun­tuoasă, si­tuată pe cursul su­perior al flu­viului Niger, amestecându-se pro­gresiv cu populaţia locală. Descen­denţii acestui trib nomad vieţuiesc în prezent în mici sate, în apropiere de falezele Bandiagara.

Puţin numeroşi – există cam 200.000 – ei trăiesc în ritmul anotimpurilor, ocu­pân­du-se cu agricultura, creşterea animalelor şi artiza­na­tul. La dogoni, ritualurile şi miturile străvechi sunt foarte prezente, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în nume­roasele ceremonii religioase care le umplu calendarul. Deşi viaţa şi uneltele lor sunt foarte simple, poporul lor nu poate fi considerat ca „primitiv” pentru că do­gonii au cunoştinţe astronomice uluitoare, a căror origine a rămas un mister.

Originea lumii. Sirius, steaua cea mai importantă din constelaţia Canis Major, remarcabilă prin excepţionala ei stră­lucire, nu pare să aibă nici un secret pentru dogoni, şi asta nu de azi, de ieri. Conform învăţăturilor lor, în­treaga creaţie a Universului este legată de o stea, nu­mită Po Tolo, ceea ce în traducere semnifică „stea-să­mânţă”.

În mitologia dogonilor, Po Tolo sim­bolizează începutul fiecărui lucru. Cunoscută de astronomi drept steaua Sirius B, care o însoţeşte în evoluţia ei pe stră­lucitoarea Sirius A, ea este numită „pitica albă”. Do­gonii ştiu că Po Tolo posedă o masă foarte mare, dis­proporţionată în raport cu mărimea sa. Conform spu­selor lor, această densitate se dato­rează unui metal ne­cunoscut pe Terra, numit sagala.

Bogăţia detaliilor as­tro­­nomice legate de siste­mul Sirius este ui­mi­toare. Dogonii sunt ca­pabili, de pildă, să explice că orbi­tele descrise de Si­rius A şi Sirius B formează o elipsă, Sirius A fiind unul dintre punctele focale ale aces­teia. Astronomia occi­den­tală a avansat această ipoteză abia la începutul secolului al XVII-lea! A trebuit să apară Johannes Kepler, pentru a se afla că planetele şi celelalte corpuri celeste nu evo­luează în sfere per­fecte.

O altă revelaţie ui­mi­toare: dogonii afir­mă că lui Si­rius B îi tre­buie 50 de ani pentru a efec­tua o rotaţie completă în ju­rul lui Sirius A. Ei bine, as­tro­nomia modernă a cal­culat că perioada sa orbi­tală ar fi de 50,04 ani.

La fel de surprin­ză­toare e afir­ma­ţia lor că Sirius B se ro­teşte în jurul propriei sale axe, această rotaţie având durata unui an terestru. Astro­no­mia modernă nu a ajuns deocamdată la aceeaşi con­cluzie; unii cercetători afirmă că ar putea fi posibil, în vreme ce alţii resping această ipoteză, susţinând că perioada rotaţiei trebuie să fie cu mult mai lungă pentru o stea atât de mică.

Steaua misterioasă. Dar cea mai ui­mi­toare „teorie” dogonică rezidă în afirmaţia că în sistemul lui Sirius ar exista un al treilea corp celest. Ei numesc acest corp, care încă nu a fost identificat de astronomia modernă, „Emme Ya”, sau „femeia-sorgho” (sorgho este o plan­tă tropicală). Conform pă­rerii lor, ar fi vorba fie de o mică stea, ce po­sedă doar o singură planetă pe orbită, fie des­pre o planetă cu un satelit ma­re. Adepţii mo­derni ai acestei convingeri an­ces­trale au bo­tezat această stea „Sirius C”, deşi încă nu avem nici o do­vadă ştiinţifică a existenţei sale.

Etnologii îşi pun în­trebări privind originea acestor fabuloase cunoş­tinţe astronomice.

Se pare că ele pro­vin de la stră­mo­şii do­go­nilor care co­lo­nizaseră o parte din Africa de Nord, unde în prezent se află Libia. Herodot arată că în epoca respectivă ei se numeau Gara­man­­tieni, nume format de la Garamas, fii ai zeiţei pământ-mamă Gaia. Scrie­rile vechi gre­­ceşti pomenesc des­­pre strania fasci­na­ţie a dogo­nilor pentru cifre, pe care o asea­mă­nă cu ştiinţa ve­ci­nilor egip­teni, foarte versaţi în astronomie.

Aceste aserţiuni se po­trivesc cu spusele pre­oţilor do­goni, care pretind că tribul lor posedă aceste cunoştinţe de mai multe secole, transmise prin tradiţia orală şi secretă, cu mult înainte ca astronomii occidentali să şi le însuşească, la rândul lor.

Jumătate oameni, jumătate peşti

Dar să-i ascultăm şi pe dogoni, care au propria teorie privind origi­nalitatea cunoştinţelor lor. Conform unei legende locale, strămoşii lor primiseră aceste daruri ştiinţifice de la nişte amfibieni extra­te­reştri, numiţi „Nommos”, fii ai „apei şi ai cuvân­tului”, re­pre­zentaţi prin nişte fiinţe hermafrodite.

Aparent fantezistă, te­za extratereştrilor am­fibieni este totuşi întărită de detalii regăsite la alte civilizaţii care s-au dez­voltat în acea perioadă. Astfel, repre­zentarea „Nommos”-ilor în arta dogonilor se asea­mănă uimitor de bine cu Oanes, demonul cu coadă de peşte al babilonienilor, cu Ea, creatura amfi­biană a Akkadienilor sau cu zeiţa Isis, pe care egip­tenii o reprezentau sub forma unei sirene. Un alt punct comun: toate aceste divinităţi sunt zei ai originilor.

Citește mai mult: Formula AS

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină