Aparatul administrativ din Țările Române după întemeiere. Prerogativele voievodului

Este cert că din momentul întemeierii celor două state româneşti, Ţara Românească (1310) şi Moldova (1359), a existat o domnie autoritară ce a avut la dispoziţie instituţii cu ajutorul cărora domnitorul şi-a putut impune dorinţa asupra supuşilor săi.

În primul rând, el s-a socotit stăpânul întregii ţări, considerând ţara ca pe moşia sa.

Domnul, pe lângă satele boiereşti în posesia cărora intra în caz de hiclenie a boierilor, de lipsă a moştenitorilor sau neplată a dărilor, era stăpânul de drept al locurilor pustii, nelocuite, al hotarelor, târgurilor şi oraşelor, al braniştilor, bălţilor, munţilor, după cum era stăpânul satelor ascendenţilor săi, ori pe care le cumpăra [..].

Domeniul domnesc creşte odată cu creşterea puterii domneşti. În cadrul acestuia intrau târgurile şi oraşele, o importantă sursă de câştiguri pentru domnie, datorită vămilor percepute pentru mărfurile vândute pe piaţa acestora, motiv pentru care fiscalitatea lor se afla în permanenta atenţie a domnitorului [..].

O serie de drepturi permiteau domnitorului să-şi exercite autoritatea asupra întregului teritoriu. Principalele dintre acestea sunt:

a) Drepturile fiscale. De la întemeierea statelor româneşti domnul a perceput dări în produse şi în bani de la toţi locuitorii ţării. Totodată locuitorii ţării, exceptându-i pe boieri, erau obligaţi să presteze munci pentru domnie [..].

Câteva exemple: găletăritul (dare de grâu şi orz), venitul domnesc de la pescării, burdufuri de brânză, caşcaval, ceară etc. Dintr-un act rezultă că un sat de pe Dunăre fusese obligat să prindă, timp de trei zile, morun pentru domnie.

Este o obligaţie veche şi faptul că se ajunge la stabilirea unui număr de zile pentru pescuirea acestui soi de peşte rezultă că rar se întâmplă să nu fie dijmuită o activitate printr-un funcţionar al domnului. Alte munci datorate domnului: cositul fânului, tăierea copacilor, munci la păduri, la mori, la poteci, la vii, căratul fânului etc.

Veniturile domniei sunt asigurate din dijme (10% din produse) dar şi din biruri (dare de bani). Toate veniturile expuse mai sus au constituit baza economică a domniei. Astfel este evidentă disproporţia dintre puterea economico-materială a marilor boieri şi a domnitorului.

Logica faptelor, practica însăşi, constituie argumente în sensul că ţara era bine orgnizată, iar îndatoririle față de domnie riguros stabilite realizarea lor constituind sarcina unor funcţionari domneşti.

b) Dreptul domnului de a judeca. Domnul este cel mai înalt judecător, instanţa supremă, ultima instanţă de judecată. Dreptul de a judeca îl aveau toţi dregătorii, mici sau mari, oricine căruia domnul îi acorda, prin hrisov, acest drept [..]. Orice fel de nemulţumiţi de sentinţele date puteau ajunge la judecata domnească.

c) Atribuţiile militare ale domnului erau cele mai importante funcţii ale sale. El era capul oştirii şi conducea oastea în timp de război. Dacă domnul nu era disponibil să conducă personal oştirea delega pentru această funcţie o altă persoană.

Pe asociatul său la domnie, pe marele ban în Ţara Românească sau, cel mai adesea, pe marele vornic. Toţi bărbaţii erau obligaţi să se prezinte la oaste atunci când şi acolo unde erau chemaţi.

Nerespectarea acesti obligaţii era considerată un act de trădare (hiclenie) şi se plătea cu capul şi cu averea.

În plan teritorial şefii ţinuturilor, în Moldova, şi ai judeţelor în Ţara Românească răspundeau de executarea ordinelor de venire la oaste. În afara acestei obligaţii, locuitorii trebuiau să presteze o serie de munci pentru întreţinerea cetăţilor şi pentru executarea activităţii de strajă la hotare [..].

d) Domnul era şeful întregii administraţii a ţării. De la începutul existenţei lor ca state, ţările române au dispus de un sofisticat şi eficient aparat administrativ.

„Un stat implică, chiar în forma lui iniţială, un aparat administrativ pentru încasarea dărilor şi executarea hotărârilor luate, de un aparat judecătoresc, pentru împărţirea dreptăţii şi, în sfârşit, un aparat militar pentru asigurarea ordinii interne şi externe [..].

Toată această structură administrativă a statului depindea de domn. „Marii dregători erau numiţi de domn şi, uneori, chiar dregătorii mai mici.

Ei executau poruncile domneşti. Orice neascultare era echivalentă cu hiclenia. Ordinea (feudală) înăuntrul hotarelor ţării era asigurată de domn prin aparatul său funcţionăresc

MARIAN V. URECHE

„Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944”, (vol. I – fragment)

Sursă: CERTITUDINEA nr.103

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină