Acasă. O istorie a vieții private. Recenzie

Bill Bryson este un autor american cunoscut mai ales pentru jurnalele sale de călătorie, precum „Notes from a Small Island” (1995) și „A Walk in the Woods” (1997).

De asemenea, a scris mai multe cărți de non-ficțiune, inclusiv „A Short History of Nearly Everything” (2003) și „The Body” (2019), volume care fac știința mai accesibilă publicului larg.

În volumul „Acasă. O istorie a vieții private”, Bill Bryson ne prezintă secvențe de istorie a vieții domestice din spațiul anglo-saxon, folosind drept rampă de lansare a cercetării propria sa locuință, o fostă casă parohială din împrejurimile Norfolkului construită în perioada victoriană.

Cadrul temporal vizează în principal secolul al XIX-lea, iar cel spațial urmează planul casei sale: „mi-a venit ideea să călătoresc prin ea, să mă plimb din cameră în cameră și să analizez modul în care fiecare dintre ele a avut un rol în evoluția vieții private. Baia va fi o istorie a igienei, bucătăria-a gătitului, dormitorul-a sexului, morții și dormitului și așa mai departe.”

Pentru autor, casa nu este un refugiu din calea istoriei ci „locul în care sfârșește istoria”, cioplită în lemnul mobilierului, ascunsă în faldurile draperiilor, amestecată în vopseaua de pe pereți și, mai ales, palpabilă în confortul pe care am ajuns să îl experimentăm astăzi.

Printr-o cercetare laborioasă, Bryson reușește să conecteze originile unor inovații tehnologice la contexte istorice mai ample, evidențiind modul în care acestea au modelat comportamentul uman, cultura și relațiile interumane.

În primele două capitole, autorul schițează principalele direcții de cercetare, examinând logica din spatele evoluțiilor tehnologice, care au implicat perioade îndelungate de încercări, erori și ajustări, adesea pe parcursul a mii de ani.

De asemenea, pentru a descoperi cât de veche este căutarea confortului domestic, analizează mărturii arheologice descoperite în așezări preistorice din mai multe zone ale lumii, concluzionând că știm extrem de puțin despre motivele sedentarizării populațiilor, despre stilurile de viață și obiceiurile oamenilor din trecutul străvechi.

Explorarea spațiului casei începe cu holul, o încăpere care a suferit schimbări radicale de-a lungul timpului.

Dacă inițial desemna întreaga casă, treptat a fost „redus la un spațiu de șters picioarele și agățat pălăria”, un simplu vestibul cu o casă a scărilor.

Această transformare arhitecturală a „hall-ului”, pe care autorul o urmărește din timpul retragerii romane din Britania până în epoca Tudorilor, semnifică mult mai mult.

Subsumează o istorie a migrațiilor, a stratificării societății, a ierarhiei din sânul familiei precum și o istorie a evoluției conceptului de intimitate.

Atunci când în sfârșit și-a făcut apariția, ideea de spațiu personal a fost o revelație, familiile înstărite dorind să se delimiteze nu doar de subordonații lor ci și față de egalii lor.

Prin urmare, prioritizarea intimității a condus la o redimensionare severă și o funcționalizare strictă a încăperilor.

Studiul închinat bucătăriei pornește de la perisabilitatea alimentelor, amintind câteva momente cheie ale istoriei metodelor de conservare care au avut un impact major în dezvoltarea unor centre industriale de pe mapamond.

Apoi analizează dieta victorienilor dar și rigorile managementului casei, aspecte detaliate în cărți didactice care promiteau gospodinelor îngrijorate „să le ghideze printre valurile înspumate ale vieții”.

În manualele cu instrucțiuni puteai afla orice, de la cum se împăturește un șervețel, cum să concediezi un servitor, să elimini pistrui, să pui lipitori sau să readuci la viață o persoană lovită de fulger.

Din punctul de vedere al funcționalității, până la jumătatea secolului al XIX-lea, în lumea occidentală, bucătăria era exclusiv pentru gătit, vasele fiind spălate într-o cameră separată.

Drept urmare, spălătorul de vase și cămara sunt abordate într-un capitol separat și prilejuiesc autorului pagini de istorie a: „unei clase de oameni a căror existență era fundamental dedicată eforturilor ca o altă clasă de oameni să aibă la îndemână tot ceea ce își doreau, mai mult sau mai puțin în momentul în care le trecea prin cap să-și dorească acel lucru”.

Printre subiectele dezbătute se numără: condiția servitorilor în secolul al XIX-lea, interacțiunea cu stăpânii, volumul și diviziunea muncii, comportament și standarde, ș.a.

Bryson observă că marile reședințele încep să fie construite tot mai evident pentru a-i ține pe servitori în afara câmpului vizual și cât mai separați de angajatori.

Cu toate acestea, prin multitudinea de cămări, magazii și alte anexe, cea mai mare parte a casei rămânea preponderent în mâna personalului.

Eforturile umanității de a transforma locuința într-un spațiu al confortului sunt materializate în salonul casei.

„Dacă ar trebui să rezumăm într-o propoziție, am putea spune că istoria vieții private este istoria transformărilor lente a casei într-un loc confortabil. Până în secolul al XVIII-lea, ideea de a avea confort acasă era atât de nefamiliară, încât nu exista un cuvânt pentru această stare. „Confortabil” însemna doar „capabil de a fi consolat”. Confortul era ceva ce acordai celor răniți sau aflați în dificultate.”

Bryson scindează evoluția încăperii, în istoria salonului ca spațiu arhitectural- de fapt o istorie a prosperității nobilimii concentrată în splendide reședințe de vară- și istoria salonului ca spațiu al confortului, caracteristică a reședințelor urbane construite de burghezia înstărită.

Explorarea arhitecturii este deosebit de revelatoare. Autorul detaliază evoluția stilurilor arhitecturale, formulând perspective asupra modului în care clădirile reflectă societățile în care au fost construite.

Fie că discută despre complexitățile castelelor medievale sau despre ascensiunea caselor suburbane, din text transpare atenția la detalii și capacitatea de a explica concepte complexe într-o manieră accesibilă.

Istoria salonului poate fi scrisă în paralel cu istoria altei încăperi care a dobândit sensul ei modern destul de târziu: sufrageria.

Bryson consideră că: „Ceea ce a determinat apariția sufrageriei nu a fost o nevoie bruscă și universală de a lua masa într-un spațiu dedicat exclusiv acestui scop, ci mai degrabă, o simplă dorință din partea stăpânei casei de a salva minunata ei mobilă tapițată de la profanarea cu unsoare.”

Deși ne-am fi așteptat ca acest capitol să fie dedicat ritualurilor de servire a mesei și instrumentarului care le insoțea, autorul îl rezervă condimentelor, acestor „mărfuri care au schimbat harta lumii în cele mai neașteptate moduri”.

Pe lângă acestea, ceaiul, „prima băutură din istorie care nu a aparținut nici unei clase sociale”, primește considerația cuvenită unui bun aflat preț de un secol și jumătate în inima comerțului Imperiului Britanic.

Aceste excursuri în subiecte conexe contribuie la farmecul scrisului lui Bryson, dar se pot ciocni de orizontul de așteptare al unor cititori care își doresc o narațiune mai fluidă sau o explorare mai academică a subiectului.

Pe alocuri, autorul sacrifică importanța spațiului analizat unor tematici inspirate de condiția actuală a propriei case. Astfel, biroul devine doar un pretext de a discuta despre numeroasele ființe care locuiesc împreună cu noi, de la rozătoare și până la ființe microscopice, Bryson considerând că adevărata viață din casele noastre se desfășoară la o scară mult mai mică.

Aceeași abatere asumată, adesea relevantă, o putem observa și în cazul „camerei vineții” (presupusă bibliotecă) care dă naștere unui capitol „despre câțiva provinciali care au schimbat lumea” și casele lor proiectate după principiile expuse de Andrea Palladio în lucrarea „I Quattro libri dell’architettura” (Monticello-Thomas Jefferson, Mount Vernon-George Washington).

Alteori, amploarea unui subiect explodează dintr-o nișă descoperită în peretele coridorului. Ceea ce ar fi putut fi doar un capitol dedicat istoriei comunicațiilor, se transformă într-un studiu consacrat „Erei strălucitoare” (Gilded Age, 1877-1890), o perioadă de creștere masivă a populației în Statele Unite ale Americii combinată cu o afișare extravangantă și, de multe ori, ostentativă a bogăției clasei superioare americane.

Din acest amestec magistral de analiză istorică și povestire Bryson nu omite spațiile de trecere, atât între etaje (scările) cât și între lumea exterioară și casa propriu-zisă (grădina).

Abilitatea lui de a extrage povești interesante din cele mai comune decoruri, precum și felul în care evidențiază interconexiunea dintre evenimente și obiecte aparent disparate îi demonstrează abilitățile de povestitor și istoric.

La etaj, trecem pragul dormitorului pentru a descoperi că acesta este „camera care a adăpostit, probabil, mai multă suferință și disperare decât toate celelalte camere ale casei la un loc”.

Pe pânza anxietății în fața morții autorul pictează istorisiri despre intimitate în viața cuplurilor victoriene, despre realitatea tulburătoare a condiției femeii în secolul al XIX-lea sau despre cuceririle medicinei la acea vreme.

În studiul dedicat băii, Bryson își propune să răstoarne prejudecăți referitoare la igiena publică și cea personală. Este de părere că oamenii s-au preocupat de mizerie, gunoaie și reziduuri, adesea în mod surprinzător de eficient, o perioadă foarte lungă de timp, fluctuațiile intervenind pe fondul unor contexte culturale în schimbare. Spre exemplu, pentru a se proteja de epidemii, mulți au adoptat o poziție greșită vizavi de igiena personală, considerând că astuparea porilor cu murdărie îi proteja.

În momentul în care băile în scop terapeutic devin/revin la modă, vechile teorii despre igienă sunt zguduite din temelii. Pentru autor, istoria igienei publice a marilor orașe este o istorie a eforturilor colective de a frâna epidemii devastatoare, în special cea de holeră.

Cea mai răspândită convingere a secolului al XIX-lea era că holera provenea din aerul impur, astfel că orice era stricat sau urât mirositor producea boli, adesea mortale.

Printr-o ironie a sorții, oameni de știință adepți ai „teoriei miasmelor” au blocat luarea unor măsuri de îmbunătățire a surselor de apă și de creare a unor sisteme de canalizare eficiente.

Cercetarea consacrată camerei de toaletă este o apologie a fibrei textile transformată în fir, „arma care a permis rasei umane să cucerească pământul” și, în special, a bumbacului, fibra care a impulsionat revoluția industrială.

Microistoriile care compun capitolul punctează calea de la fibră la țesătură, la articole și accesorii vestimentare, toate încadrate de tentațiile și capriciile modei.

Cu umor, autorul constată că „de-a lungul multor perioade ale istoriei, scopul modei a fost să îi facă pe oameni să pară cât mai ridicoli.”

Pășind în camera copiilor, aflăm că „lumea dinaintea epocii moderne era, în mod copleșitor, o lume a sicrielor micuțe”.

Din cauza condițiilor grele permanente, a vieții pline de pericole și a îngrijirii medicale insuficiente mortalitatea exploda „oriunde se adunau săracii”.

În consecință, investirea iubirii în copiii mici era adesea suprimată. Însă, autorul avertizează asupra pericolului simplificării, de a crede că în acele vremuri nu ar fi existat copilărie sau că cei mici nu ar fi fost tratați ca niște ființe umane.

Studierea copilăriei în perioada victoriană este centrată pe rolul copilului ca unitate de producție, adesea implicat în munci istovitoare, periculoase și mai tot timpul supus relelor tratamente de către angajator, într-o lume în care protecția juridică a celor mici lipsea aproape cu desăvârșire.

Pentru copii provenind din familii înstărite, Bryson identifică alte suferințe: lipsa afecțiunii din partea părinților, privațiuni menite să le formeze caracterul, stresul vieții din școlile private, ș.a.

În încheierea capitolului, autorul observă: „Așadar, la prima vedere, s-ar părea că victorienii nu au inventat copilăria ci mai curând au dezinventat-o. […] Reținându-și afecțiunea față de copii atunci când aceștia erau mici dar și străduindu-se să le controleze comportamentul mult după maturitate, victorienii încercau, într-un mod ciudat, să suprime copilăria și, în același timp să o facă să dureze pentru totdeauna.”

Ultimul capitol ne oferă o privire de ansamblu-de la înălțimea podului- asupra peisajului rural englez, cu aerul său de permanență, dar și asupra unei epoci apuse care a transformat complet viața privată.

Cititorul este invitat să reflecteze în ce măsură neobositele noastre încercări de a ne face viețile confortabile și fericite au dat roade…dar proiectându-ne în viitor?

În concluzie, „Acasă. O scurtă istorie a vieții private” este o lectură antrenantă pentru oricine este interesat de istorie, cultură sau evoluția sferei domestice.

Talentul lui Bill Bryson de a transforma banalul în ceva captivant, fac din această carte o experiență revelatoare, o călătorie fascinantă care ne învață să apreciem mult mai mult trăirea pe care o numim „acasă.”

Text: Alexandra Rusu

Bibliografie: Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieții private, Polirom, București, 2023

În imagine: Străzile lăturalnice din Londra victoriană, așa cum apar în ilustrațiile lui Gustave Doré, sursa: https://www.britishmuseum.org/…/object/P_1979-0407-16-31

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină