„Comunismul e o utopie! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc!”

Alexandru Ghyka reprezintă un model de luptă. Strănepot al domnitorului Grigore Ghica al V-lea (1807-1857), domnitorul Ţării Moldovei între 1849-1853 şi 1854-1856, a fost director general al Poliţiei (1940-1941). El avea să pătimească îndelungat, fiind închis în temniţe aproape un sfert de veac, în perioada 1941-1964.

Ortodox, cult, vertical, patriot, român de o rară demnitate, a rezistat tuturor asalturilor reeducării. În total a făcut 24 de ani de puşcărie. A fost deţinut în puşcăriile de la Jilava, Piteşti, Văcăreşti, Aiud, Alba, Sibiu, Braşov, Ploieşti, Ghencea, Galaţi, Giurgiu, Suceava, Gherla  şi a fost urmărit de Securitate până la sfârşitul vieţii (1982).

Alexandru Ghyka s-a născut la 8 februarie 1903 la Iaşi. Părinţii săi au fost Grigorie (1858-1912), căpitan de cavalerie, fost ataşat militar la Legaţia din Viena, din ramura domnitoare a Moldovei.

Principele Ghyka a primit o aleasă educaţie întru românism, demnitate, patriotism fierbinte.

El a urmat Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu, instituţia unde s-au format atâtea caractere puternice ale ţării. În anul 1926 a intrat la Facultatea de Drept, pe care a terminat-o în 1930.

A fost comandant legionar, numit în rândul celor apropiaţi ,,Prinţul’’, caracterizat de verticalitate morală, credincioşie, demnitate. În fişele penale, după ce a fost condamnat, apare ca un bărbat, având o statură de 1,85 m, bine proporţionat, ochi albaştri. A fost căsătorit cu Maria-Eliza Orleanu.

„O adevărată teroare împotriva elementelor comuniste şi a evreilor”

Alecu Ghyka a fost şef al poliţiei în timpul statului  naţional-legionar, în perioada 16 septembrie 1940 – 1 februarie 1941, când a fost destituit. La 24 ianuarie 1941, după rebeliune, a fost arestat de generalul Emanoil Leoveanu şi condamnat de Curtea Militară de Casare şi Justiţie la 5 iunie 1941.

Pe când se afla în temniţa de la Aiud, prinţul a adresat o cerere conducătorului statului, mareşalul Ion Antonescu, prin care solicita să aibă voie în celulă cu o icoană a Sf. Arh. Mihail, cu o Sfântă Cruce, cu câteva scrisori de la defuncţii Corneliu Zelea Codreanu (asasinat), Ioan Moţa şi Vasile Marin (morţi în Spania) şi cu portretele acestora.

Apogeul suferinţei îl va atinge în timpul regimului comunist.

O probă serioasă la dosar, de care anchetatorii comunişti s-au folosit îndelung – pentru că ea este fotocopiată şi apare ca un leitmotiv la interogatorii – a fost o ,,Listă de recompensare’’ semnată de C. Maimuca şi de Alecu Ghyka, prin care o serie de poliţişti care au contribuit la descoperirea şi arestarea unei mari şi periculoase organizaţii clandestine comuniste din Bucureşti, au primit diverse sume de bani.

În 1955 a recunoscut că a numit 49 de şefi de poliţie legionari în fiecare capitală de judeţ şi 10 inspectori ai Poliţiei de Siguranţă.

Anchetatorii afirmau că a desfăşurat ,,activitate criminală care reiese şi din procesul lotului III foşti poliţişti în frunte cu Maimuca C. judecat în iunie 1944”.

La 19 decembrie 1954, lt.Constantin Oprea, anchetator în Direcţia Anchete a MAI propunea prelungirea arestării lui Ghyka.

Evident, aceasta s-a aprobat, sub semnătura şefului de serviciu lt.col. de Securitate Matusei Andreescu (Nathan Mathusievici) şi a şefului direcţiei, col. de Securitate Francisc Butyk.

Întrebat de problema cetăţenilor străini, Ghyka declara că era supravegheată, pentru că intra în atribuţiile sale de cap al Poliţiei.

I-au imputat că a trimis zece poliţişti să urmeze o şcoală de poliţie administrativă la Berlin. Cât a fost director, ştie de arestarea unui cetăţean sovietic, care, interogat la Siguranţă, a reieşit că este funcţionar la Legaţia URSS.

Interogat a fost şi Florentin Cernăianu, fost subinspector de poliţie, care a declarat, ori aşa s-a consemnat în 1954, că Ghyka a dezlănţuit „o adevărată teroare împotriva elementelor comuniste şi a evreilor”.

De altfel, în toate interogatoriile, inclusiv în cel luat de UM 0123 de ziua lui, la 8 februarie 1955, era întrebat de zeci de ori despre activitatea anticomunistă. Fondul operativ era folosit pentru informatori, recompensarea poliţiştilor şi plata diurniştilor.

Refuzul reeducării

La 13 noiembrie 1954 era audiat de lt. Constantin Oprea, anchetator în Direcţia Anchete a MAI, care propunea prelungirea mandatului de arestare până la 19 decembrie 1954.

Exasperat de prostiile debitate de comunişti, în 1956, în cursul unui interogatoriu din 4 iulie, pur şi simplu prinţul refuza să răspundă întrebărilor lui Ion Braovici, maior de justiţie la Tribunalul Militar Bucureşti. După atâtea anchete, la 17 ianuarie 1957, a fost condamnat la detenţiune grea pe viaţă.

Într-o cerere adresată Tribunalului Militar Bucureşti, din 20 ianuarie 1963, când se afla la Aiud, rememorând calvarul său, prinţul declara că a fost arestat la 21 ianuarie 1941 şi condamnat la 15 ani muncă silnică. În 1952 a fost trimis de la Jilava în lagărul de la Ghencea, unde i s-a comunicat că MAI l-a pedepsit cu 5 ani de muncă silnică.

La 29 iunie 1954 a fost pus în libertate de la Piteşti şi a primit domiciliu obligatoriu doi ani, în comuna Schei. A fost arestat din nou la 29 octombrie 1954 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la detenţiune pe viaţă, prin sentinţa din 24 ianuarie 1957.

Între 1962 şi 1964 a făcut 75 de zile de izolare pentru că a refuzat ,,reeducarea’’ de la Aiud. Mărturiile deţinuţilor de aici – ne referim la cei care au scăpat – îl aşază pe Ghyka pe un piedestal.

A fost printre puţinii care au refuzat reeducarea şi a rezistat până la final. Îndelung rugător Domnului, era hotărât să moară fără a face vreun compromis. I-a avut colegi de suferinţă pe Bartolomeu Anania (viitor mitropolit al Clujului), pe Ilie Tudor (lui Tudor Gheorghe), mulţi intelectuali şi ofiţeri de poliţie şi de armată.

,,Voi, cei din zarcă, aţi învins!”

O mărturie deosebit de importantă ne-a lăsat fostul învăţător şi deţinut politic Grigore Caraza, care a împărţit celulele din temniţe şi cu Alecu Ghyka şi cu foşti poliţişti. În toamna anului 1962, în cele 60 de celule de la ,,Zarca’’ Aiudului erau peste 250 de deţinuţi.

Printre ei se aflau foştii poliţişti Ion Batovici, Cantaragiu (din Suceava), Valeriu C. Iuga, Ion Lemnaru (dobrogean), Constantin Maimuca, Dimitrie Mântulescu (doctor în Drept), Constantin ,,Ticu’’ Steriu, Vasiliu (din Piatra Neamţ).

Potrivit memorialistului amintit, ei şi cu viitorul mitropolit Bartolomeu nu au rezistat până la final asaltului reeducării.

,,Au rezistat numai aceia care au fost decişi să moară, decât să-şi vândă sufletul”, scrie Caraza. În 1961, unii din cei de mai sus fuseseră duşi la Bucureşti, pentru a da declaraţii în procesele înscenate după 1958.

Pentru a li le învinge rezistenţa, erau izolaţi în 20 de celule, în care pe jos era ciment, iar pereţii fuseseră tencuiţi cu un soi de grund amestecat cu sare, care menţinea o permanentă umezeală.

Ferestrele erau bătute în cuie. În celulă nu era sobă, ci doar un pat rabatabil, în care te odihneai între 22 şi 5 dimineaţa, o tinetă comună pentru nevoi, pe care nu aveai voie să stai. Vara mirosul era absolut îngrozitor. Masa consta într-o cană cu apă sărată, seara. Straiele lor – cămaşă şi izmene – erau numai petice şi zdrenţe, fiind destinate doar să le acopere goliciunea.

Fostul deţinut politic Caraza a încercat să reconstituie numele celor 56 de deţinuţi ,,care au rezistat şi ultimului asalt, călcând în picioare şi sfidând toate metodele folosite de a înjosi demnitatea omului”.

Printre aceştia, prinţul Alecu Ghyka, diaconul Ion Grebenea, preotul ortodox Dumitru Bejan din Hârlău. La 29 iulie 1964 conducerea temniţei Aiud a dat ordin să se pună scaune în curte.

În faţă, câteva zeci de nereeducaţi, în spate 1.000 de inşi, consideraţi reeducaţi. Colonelul Crăciun a zbierat atunci, recunoscându-se înfrânt: ,,Cei din zarcă, care plecaţi nereeducaţi, aţi învins!”.

Alexandru Ghyka a fost eliberat de la Aiud prin decretul de graţiere la 1 august 1964. A avut zile şi murit la 10 ianuarie 1982.

Urmărit toată viaţa de securişti

N-a avut linişte nici în aşa-zisa libertate. Nu mai erau ziduri de puşcărie. Ele se metamorfozaseră în alte ,,ziduri’’. După ce a scăpat din gulagul comunist, documentele din Arhiva CNSAS relevă monitorizarea la care a fost supus prinţul pe toată durata vieţii.

Prin ordinul strict secret din 11 iunie 1965, al lt.col. de securitate Vasile Lupu din Direcţia a III-a a MAI, ,,Grupul Operativ Aiud a deschis acţiune informativă asupra fostului director Alexandru Ghyka, pentru atitudine legionară, refractară, făcând parte din grupul celor rezistenţi până la eliberare”.

Practic, după eliberare, toţi deţinuţii politici erau urmăriţi până la sfârşitul zilelor de către securitate şi miliţie. Ei făceau parte din ,,problema comunistă’’.

Când a ieşit, a declarat că se va stabili cu domiciliul la fiul său, medicul Grigore Ghyka, în str. I.C. Frimu nr. 5. Soţia sa locuia în Galaţi, str. Logofăt Tăutu nr. 12. După o vreme, Miliţia Capitalei i-a acordat o adeverinţă provizorie pentru trei luni.

Ulterior i-a dat aviz negativ şi a fost nevoit să plece la Galaţi, unde, evident, Securitatea a transferat ,,acţiunea informativă’’ exercitată asupra lui, aşa cum raportau mr. Ion Burac (şeful Biroului 5) şi lt.col. George Popescu, şeful Serviciului I.

La 27 ianuarie 1967, informatorul Costică Badiu discuta cu Alecu Ghyka. Potrivit acestuia din urmă, toată lumea se miră că după 23 de ani de închisoare mai este sănătos la corp şi la minte.

,,Tot ce l-a susţinut în închisoare şi în viaţă a fost credinţa că Dumnezeu nu l-a părăsit. N-ar fi crezut niciodată ca comuniştii să-i dea drumul din închisoare, ba încă mai mult, să-i dea şi serviciu.

Eliberarea i-o datorează lui Dej, care a cerut expres eliberarea legionarilor, nu doar trierea lor, aşa cum intenţiona Securitatea. Nutrea un mare dispreţ pentru Nichifor Crainic. Are vreo 750 de lei pe lună, funcţionar la baza I.T.O. din Tiglina, nu e grozăvenie, dar tot e bun că este pe picioarele lui’’.

Fusese ,,găzar’’, dispecer la I.T.B. apoi jurisconsult într-un birou. Pentru că i se luaseră şi cărţile, citea la Biblioteca V. Ureche din Galaţi. S-a mulţumit cu puţin fără a voi să aibă salarii mari, pentru care, bineînţeles, i s-ar fi pretins anumite compromisuri pe care nu voia să le facă.

Într-un moment de sinceritate, anchetatorul lui politic i-a spus că securitatea hotărăşte anii de închisoare şi Tribunalul doar confirmă şi aşa a fost şi în cazul lui. A făcut un sfert de veac de puşcărie.

Alecu Ghyka a adormit în Domnul la 10 ianuarie 1982, în aceeaşi curăţenie sufletească, patriotism şi demnitate, în care a trăit toată viaţa. Îi puteţi aprinde o lumânare la cimitirul Eternitatea din Galaţi (bd. George Coşbuc nr.221), unde este înmormântat. Dumnezeu să-l ierte!

Cms.Florin Şinca

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină