Dr. MIRCEA DOGARU: Marii agresori ai începutului de secol XX și românii

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Având drept pretext asasinarea de către patriotul sârb Gavrillo Prinkip, la Sarajevo (15/21 iunie 1914) a principelui moștenitor al Coroanei austro-ungare, Franz Ferdinand, primul Război Mondial a fost pregătit de Germania, pas cu pas, în ultimele trei decenii ale veacului XIX.

Unificată prin excluderea Habsburgilor și a posesiunilor lor, înfrângerea Danemarcei (1864), Austriei (1866) și Franței (1871) de către regele Prusiei Wilhelm I (1861-1872, împărat al Germaniei 1871-1888) care se proclamă împărat la 18 ianuarie 1871, Germania, stat militarist, cu o industrie în plină dezvoltare, a ridicat imediat problema instaurării unei Noi Ordini Mondiale, adică a reîmpărțirii planetei, dominată prin acumulările coloniale de Anglia, Franța și Rusia.

Ea și-a asociat monstruoasa ”chezaro-crăiie” austro-ungară, realizată de Habsburgi la 17 februarie 1867, prin federalizarea imperiului lor, adică prin cooptarea ungurilor la guvernare în scopul păstrării sub dominație a milioanelor de slavi și români și a teritoriilor lor cucerite de Imperiul Romano-German în veacurile XVII-XVIII.

La 7 octombrie 1879, la Viena, se încheie în secret tratatul de alianță germano-austro-ungar, îndreptat împotriva Franței și Rusiei. La 20 mai 1882, la acest tratat a fost asociată Italia, constituindu-se astfel ”Tripla Alianță” la care a aderat în secret, tot la Viena, la 18/30 octombrie 1883 regele României, Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen (domnitor al României 1866-1881, rege 1881-1914) cu știința doar a primului său ministru, liberalul I.C.Brătianu. Un act de trădare prin care renunța la toate teritoriile românești cucerite de germani și incluse în Austria și Ungaria ca părți ale statului dualist.

În momentul izbucnirii războiului însă (15/28 iulie 1914), atât Italia (2 august) cât și România (18 septembrie/1 octombrie) aveau să se declare neutre, parlamentele lor nesocotind voința suveranilor pro-germani, deoarece ambele națiuni aveau teritorii sub ocupație austro-ungară și milioane de compatrioți supuși, prin maghiarizare forțată, etnocidului, de către Ungaria.

Mai mult, sub presiunea opiniei publice, Italia și România vor intra în război, denunțând tratatele împotriva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) și răsturnând situația geo-strategică în favoarea taberei adverse, Antanta. Italia, la 23 mai 1915, iar România, în scopul eliberării Moldovei de Nord ( Bucovina), Maramureșului, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și celorlalte teritorii din ”Partium” până la Tisa, la 14/27 august 1916.

Drumul Germaniei spre Marea Conflagrație

Învingându-l pe Napoleon III (1852-1870) în 1870 dar și Comuna din Paris în 1871, Germania a anexat Alsacia și Lorena, obligând Franța la plata a 5 miliarde franci de aur despăgubiri de război (5 mai 1871).

Apoi a impus încheierea războiului ruso-româno-otoman din 1878 printr-un Congres Internațional la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) a ocupat, în dauna intereselor Franței și Angliei, Africa de S-V, Togo, Camerun, N-E Noii Guinee și o parte din Arhipelagul Solomon (1884-1886) convocând principalele puteri coloniale la o Conferință Internațională la Berlin (1884-1885) pentru a ”corecta” împărțirea Africii.

Noul împărat, Wilhelm II (1888  -1918) și-a început domnia în forță, impunând Angliei și SUA o Conferință Trilaterală la Berlin (29 aprilie/14 iunie 1889) pentru împărțirea Arhipelagului Samoa și a forțat Anglia să-i recunoască, în schimbul recunoașterii stăpânirii engleze în Zanzibar, Insula Helgoland și posesiunile din Africa de Vest și de Est (1 iulie 1890).

În Asia, Germania a ocupat prin surprindere portul chinez Tzindao (14 noiembrie 1897) și a impus guvernului Chinei un tratat prin care aronda Șandun pe o perioadă de 99 de ani (6 martie 1898). Succesul l-a inspirat pe Wilhelm II în demararea unui amplu program de construire a unei flote de război.

Visul de a-și transforma țara în putere maritimă prindea contur în 1899 când a instituit oficial protectoratul asupra N-E Noii Guinee (1 ianuarie), a cumpărat de la Spania, amenințată de SUA, insulele Caroline, Mariane (fără Guam și Palau) și a impus guvernului american împărțirea definitivă a arhipelagului Samoa (2 decembrie).

Obținând, în 1900, printr-o nouă lege maritimă (12 iunie), dublarea flotei de război, pătrunzând în Imperiul otoman, în dauna intereselor anglo-franceze prin concesionarea construirii căii ferate Konya-Bagdad-Basra (5 martie 1903), dispunând, din 1905-1906 de submarine, Wilhelm II a făcut prima tentativă de provocare a declanșării războiului mondial, debarcând la Tanger, în Maroc (31 martie 1905), teritoriu de interes francez.

”Criza marocană” a fost aplanată pe calea diplomației, marile puteri coloniale intervenind în favoarea Franței (Conferința de la Algesiras, 15 ianuarie/15 aprilie 1906), dar, în cursul tratativelor, statul major al armatei germane a definitivat și supus aprobării Kaiserului, planul de invadare a Franței (”Planul Schlieffen”, decembrie 1905).

Provocând din nou Franța în 1908 (”Incidentul de la Casablanca” 25 septembrie), Wilhelm II a fost la un pas de a avea satisfacția declanșării războiului la 1 iulie 1911, când canoniera germană ”Panther” a pătruns în portul Agadîr declanșând cea de-a doua criză marocană.

Franța a evitat însă, in extremis războiul, cedând Germaniei o parte a Congo-ului francez, în schimbul recunoașterii protectoratului său în Maroc […].

”Divorțul” de Ungaria asupritoare, al românilor din Banat, Transilvania și ”Partium”

Moștenitorii ideii imperiale habsburgice au făcut să curgă valuri de cerneală după extirparea , în 1918, a cangrenei dualiste care coroda trupul Europei central-răsăritene, interzicându-i mersul spre democrație, considerând că, pe măsura ce occidentalii își pierd interesul pentru monstruozitățile care i-au afectat doar tangențial, implicându-se în problematica mai largă, planetară, repetatele tentative de măsluire a trecutului și justificarea unor rapturi evidente vor da roade, punând, pe fondul necunoașterii sau dezinteresului, bazele pretins juridice ale unor rapturi viitoare.

Aproape un secol de acțiune concertată și tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică și, uneori, militară, au reușit, din păcate, să vopsească ”negrul” în ”alb” și ”albul” în „negru”, să prezinte o construcție feudală despotică și anacronică – monarhia dualistă de pretenție universală, drept chintesență a democrației și soluție viabilă chiar și pentru Europa Mileniului III.

Să prezinte, în baza dictonului ”nu iese fum fără foc”, pretenții absurde drept revendicări justificate, să șteargă din istorie, actele de voință ale popoarelor, acte plebiscitar consfințite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseși principiile care i-au animat, la sfârșitul primei mari conflagrații mondiale, pe artizanii Europei civilizate și democrate a secolului XX și să acrediteze, sub masca ștergerii barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a conceptului de stat național, periculoasa concepție a existenței unor națiuni sau popoare ”alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi ”un dat” și ”un drept” istoric și divin.

În contrapartidă, popoarele care și-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate și unitate națională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile… nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede  și actul de justiție al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susținere, agitația revanșarzilor și conservatorilor fiind un ”brutum fulmen”!

Uitând, bineînțeles, că anacronismele și țelurile damnate pot avea priză la noile generații, a căror energie prevalează cunoașterii și care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de ”dreptul” forței! Astfel a fost posibilă declanșarea celui de-al doilea război mondial și, pentru noi, românii, prin estomparea semnificației juridice  a actului de la Alba Iulia, subsumat consecinței firești numită ”Trianon” – ”diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop – Molotov și al unui tratat secret de alianță ungaro-sovietic perfectat în august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea graniță comună, ungaro-sovietică, pe Carpații Orientali.

Astfel au fost posibile și destrămarea în deceniile IV-V si ultim ale secolului XX, a Cehoslovaciei și Iugoslaviei, potrivit ”Principiului Kohr – Tot ce este mic este minunat!” și mai ușor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină