Gral. Dr. MIRCEA CHELARU – Naționalismul european și formele sale „ilicite”: fascism, nazism, comunism

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Folosit la început ocazional, termenul naţiune a evoluat sub aspect semantic destul de spectaculos, de la noţiune elaborată la concept distinct, paradigmatic. Definiţiile adeseori extravagante pe care le găsim în lucrările secolelor XV-XVIII au fost catalogate şi limpezite în Secolul Luminilor odată cu cele referitoare la patrie, neam, glie ş.a.

În toate limbile şi la toate popoarele aceste noţiuni au existat fără ca cineva anume să le transfere în explicaţii enciclopedice şi au produs fără forţaj un liant catalizator între indivizii aceleiaşi comunităţi.

Pascal Mancini a fost autorul unei prime definiţii a naţiunii moderne pe care o asimila cu o „societate naturală (sn) de oameni, având ca numitor comun unitatea de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă, adaptată unei comunităţi de viaţă şi de conştiinţă socială.”

Italia lui Mancini însă a fost departe de a fi îndeplinit aceste condiţii el exprimând mai degrabă un deziderat sociologic sau academic, decât o realitate. Disputa teoretică în jurul conceptului s-a amplificat, în mod benefic după războiul franco-german (1870-1871) între cele două şcoli – franceză şi germană, cărora mulţi dintre noi le suntem tributari şi astăzi.

În celebra sa conferinţă din 1882, Ernest Renan afirma: „uitarea istoriei, sau reconstituirea eronată a evenimentelor, reprezintă un factor esenţial în formarea unei naţiuni, de aceea progresele cercetării istorice pot adesea pune în pericol o naţionalitate”. Pentru că, o naţiune fără trecut nu este altceva decât o contradicţie în termeni, cu alte cuvinte, o încropeală care se vrea a substitui lipsa din inventarul istoriei cu evenimente inventate sau răstălmăcite.

Aşa l-am tradus pe Renan când, abordând adevărul istoric, cei fără de istorie pot fi demitificaţi şi decăzuţi din drepturi uzurpate. El însuşi încercând să scientizeze biblia prin prisma actului şi efectului istoriologic avea să devină exclusul celora care degustau adevărul mistic ca pe unica formă de existenţă.

La conferinţa despre care am făcut referire, „Qu-est qu-une nation” cataloga naţiunea ca fiind un „plebiscit de fiecare zi”, o mare solidaritate construită pe sentimentele sacrificiilor din trecut şi a celor pe care e dispusă să le facă în viitor precum şi un fapt de conştiinţă colectivă, concretizat printr-un „vouloir vivre collectif”.

Am reţinut esenţa construcţiei acelei gândiri enciclopedice exersată în lumea miraculoasă a Orientului: „O naţiune este un suflet, un principiu spiritual. Două lucruri care, la drept vorbind nu fac decât să  constituie acest suflet, acest principiu spiritual. Unul este trecutul, celălalt este prezentul”. Conştiinţa morală creată de cele două componente se numeşte naţiune!

Viziunea istoricistă a lui Renan trasează judecata că ceea ce construieşte o naţiune este chiar trecutul său, iar trecutul său justifică numai acea naţiune în comparaţie cu altele prin acţiunile prezentului.

Şcoala germană, promotoare a teoriei erudite despre naţiune a plecat de la ideea cultivării conştiinţei de rasă şi a rolului statului ca sistem de mecanisme pentru generarea acţiunilor politice. Îmbrăcat în haina ideologică, conceptul naţiune a fost îngrădit sau distribuit pe direcţii politice şi propagandistice dominate de interese locale sau de grup. Aceleaşi ideologii au scos la iveală incompatibilităţi de netăgăduit între ceea ce trebuia să fie o naţiune şi ceea ce se voia în numele ei.

Ideologiile extremiste (a nu se confunda cu radicalismul) au fost cele care, cu predilecţie au politizat conceptul de naţiune. Regimurile politice totalitare (naziste, fasciste sau comuniste) din Europa au găsit un bun prilej de a exacerba elementele constitutive ale conceptului şi ale pune în ambalajul sforăitor al discursului naţionalist demagogic. Substanţa naţiunii a ajuns materia primă a scopurilor politice subversive, revanşarde şi rasiale.

Pentru ideologia fascistă italiană naţiunea se identifica cu unitatea morală, politică şi economică a statului fascist corporatist. Finalitatea acestei unităţi – nu departe de ceea ce a încercat Ceauşescu să facă mai târziu – era înregimentarea politică a naţiunii. Numai că politica unică nu va putea niciodată să producă creierul şi gândul unic.

Supunerea nu putea fi atribuită acceptului atât timp cât instrumentele de forţă erau doar de o singură parte: cea a puterii totalitare opresive. Milioanele supuse prin dictat şi racordate la propaganda de stat nu puteau fi constituite în forţă naţională. Pentru că tocmai metoda genera rezistenţa diversităţii neînregimentată mental sau emoţional. Ştim sfârşitul!

Nazismul german a reformulat sintagma juridică a noţiunii de naţiune prin mixajul concepţiei rasiale. Astfel naţiunea devine un obiect de studiu al geopoliticii, ea fiind de fapt proprietara statului, ca persoană de drept juridic internaţional, iar poporul rămâne marele creuzet al rasei din care se poate constitui o naţiune pură. Aşa a fost posibil să se facă distincţia clară între noţiunea de german şi supus german.

Naţional-socialismul ca doctrină născută din această ideologie s-a bazat pe termenul cheie de comunitate germană, dar nu s-a justificat doar prin caracterul lingvistic, cultural sau confesional ci pe comuniunea de sânge, aşa numita consanguinitate, mergând până acolo de a include în noţiunea de german pe toţi indivizii care aparţineau etnic poporului german, indiferent de statul în care îşi aveau reşedinţa.

Pangermanismul ascunde şi astăzi, ca de alfel toate ideologiile „pan” similare, voinţa expansionistă de control politic, prin limbă şi origine etnică, a populaţiilor din interiorul spaţiilor de formare şi existenţă ale altor naţiuni.

O recrudescenţă a acestei idei “in corpore” o trăim în zilele prezente în majoritatea  ţărilor ex-comuniste, cu accente periculoase în teoria ungară a statutului maghiarilor şi cea rusească a rusofoniei din “vecinătatea apropiată”.

În Reich-ul german, orice indivizi de rasă străină, chiar dacă vorbeau (cunoşteau) doar germana erau consideraţi supuşi ai imperiului şi nu puteau fi numiţi germani, dacă, aşa cum a mai spus, prin etnicitate aparţineau altui popor.

Finalmente, această doctrină se simplifică astfel: naţiunea germană este formată numai din rasa etnică ariană vorbitoare de limbă germană!

Comunismul a dat o altă interpretare conceptului de naţiune. Pentru Lenin, naţiunea nu era decât „o realitate tranzitorie, care oricum urma să dispară şi să fie înlocuită de masa nediferenţiată, ba chiar omogenă a marelui popor sovietic”.

Stalin a oferit tuturor statelor comuniste, de sub protecţia Moscovei, celebra definiţie, care cu surprindere, este copios folosită şi astăzi, fie din reflex protoeducaţional, fie din incapacitatea cronică de a înţelege regresul istoric în care ne aruncă.

Astfel, „naţiunea este o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită şi care a luat fiinţă pe baza comunităţii de limbă (comuniunii– n.n.) de teritoriu, de viaţă economică şi de factură politică ce se manifestă în comunitatea culturii”.

În consecinţă, numai întrunirea tuturor acestor condiţii integrate poate genera o naţiune. În cazul în care una din ele lipseşte, desigur naţiunea încetează să mai existe!

Este evidentă structura descriptivă lărgită a definiţiei care a luat în calcul vulnerabilităţile constitutive ale autodeterminării popoarelor ce avea să fie o altă minciună istorică de nivel planetar.

Această concepţie a stat la baza procesului de  dispariţie forţată prin asimilare a popoarelor (populaţiilor) care nu întruneau toate elementele constitutive de a deveni, sau mai bine zis de a fi clasificate drept naţiuni.

În plan politic şi social, mecanismul acţiunii s-a soldat cu agresiuni grave asupra  culturilor naţionale, înlăturarea forţată a diferenţelor între naţiuni şi aplatizarea prin suprimare, a identităţilor etno-spirituale din spaţiul marelui gulag sovietic.

Modelul a fost preluat şi mecanic aplicat în majoritatea ţărilor satelit, existând în memoria istoriei recente suficiente exemplificări.

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină