Dr. MIRCEA DOGARU: Națiunea ucraineană – invenția serviciilor secrete germano-austro-ungare

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Excluși de prusaci din procesul de reunificare germană, obligați să se alieze cu turbulenta aristocrație ungurească, Habsburgii și-au transformat posesiunile, la 17 februarie 1867, într-un stat federativ format din „Cisleitania” (Austria cu posesiunile cehe, poloneze, slovenocroate, românești din nordul Maramureșului, Transcarpatia și nordul Moldovei) cu capitala la Viena, unde Franz Joseph (1848-1916) era împărat, și „Transleitania” (Ungaria cu teritoriile slovace, sârbești și românești din Backa, Voievodina, Transilvania, Banat, Partium, jumătatea sudică a Maramureșului) cu capitala la Budapesta, unde Franz Joseph era „rege” (1868-1916).

Dând mână liberă ungurilor să-i pacifice pe români și slavi, adică să-i deznaționalizeze prin „legile de maghiarizare”, blocați de Germania spre Apus, germanii austrieci, excluși din „Reich”, au început să acționeze, în vederea lărgirii propriului lor imperiu, spre Răsărit, Sud și Sud-Est.

Rutenia habsburgică și Rutenia rusească

Având aceleași interese expansioniste, germanii austrieci și ungurii au provocat, astfel, în Galiția, aflată sub ocupația lor, o mișcare de emancipare „ruteană” de sub tutela Rusiei. Astfel, ideologi ca Martin Șaskievici, Iacov Holovatki, Ivan Varghitovici (nume abia mascând originea non-europeană a purtătorilor lor) au lansat conceptul de „națiune ruteană”, chemând la denunțarea oricăror legături istorice cu polonezii și rușii.

Scopul era bine determinat:

1) sabotarea mișcării de eliberare antihabsburgică a rutenilor, declanșată la 1848;

2) „pacificarea”, cu ajutorul rutenilor, a românilor din Maramureșul istoric, Transcarpatia și nordul Moldovei, puternic organizați și activând în slujba idealului Unirii;

3) crearea, în dauna Rusiei și sub protectorat habsburgic, a unui „stat rutenesc” în Galiția de Est, „Bucovina”, teritoriile rusopoloneze dintre cursurile superioare ale Nistrului și Niprului și cele românești de „la Margine” („u Craina”) dintre cursurile inferioare ale acelorași râuri, în folosul investitorilor germano-austroungari. „Rutenia” habsburgică urma să cuprindă astfel „5 milioane de suflete”.

În scopul contracarării acestei mișcări, Ohrana țaristă a creat o societate „ruteană” adversă, „Hromada”, tot la Kiev. În această situație, împăratul Franz Joseph a decis mutarea centrului mișcării diversioniste la Liov, însărcinându-l personal pe contele Franz Stadion, în 1868, să dirijeze diversiunea, în scopul boicotării mișcărilor de eliberare polonă și română și a provocării secesiunii, față de Rusia, a pământurilor „rutene”.

Acesta a „sponsorizat” crearea primei organizații politice rutene, „Holovna Rada Ruska” (Înaltul Sfat Rusesc) sau „Rada Swieto Jurka” (Sfatul Sfântului Gheorghe), și a ziarului acesteia, „Zorja Halyeko” („Zorile Galiției”). În plus, a inițiat studierea, la Universitatea din Liov, a „limbii rutene”, proclamată a fi altceva decât „limba rusă”.

„Pericolul” românesc

Români slavizați la cumpăna mileniilor I și II, rutenii (foștii „pruteni”, „bruteni” sau „brodnici”), au devenit astfel, din 1877, anul proclamării independenței României, principalii adversari ai românilor.

Aceasta pentru că miile de voluntari din toate provinciile ocupate de Habsburgi și ajutoarele sosite pentru armata română au înspăimântat Viena și Budapesta, știut fiind că, în Planul Unirii românilor (vechiul plan al Sfântului Sofronie din Cioara), după proclamarea României independente, se prevedea eliberarea tuturor teritoriilor românești aflate sub ocupație austro-ungară.

Astfel, România independentă amenința planurile de expansiune austro-ungară în Balcani, cu migală construite în primul deceniu al „dualismului” și încununate de succesul semnării la Reichstadt, la 8 iulie 1876, a unui acord secret austro-unagro-rus privind împărțirea posesiunilor otomane din Balcani, urmat de o a doua convenție secretă, semnată la Budapesta, la 15 ianuarie 1877, prin care Austro-Ungaria promitea să rămână neutră în caz de război ruso-turc, în schimbul primirii Bosniei și Herzegovinei.

Or, intrarea României în război, la 9 mai 1877, a provocat răscoala generalizată a românilor timoceni, care au dat armatei române patru batalioane de voluntari pentru eliberarea Capitalei lor, Diiu (Vidin) și serviciul sanitar al celebrei martire Marița. Datorită amenințării directe a lui Carol I, de către ministrul de externe ungur Andrassy, românii timoceni nu s-au putut uni în 1878, cu România, Habsburgii temându-se că exemplul lor va fi urmat de cei din Voivodina, Banat și „Vlahia Bătrână” sau Bosnia.

După război, Austro-Ungaria a acaparat, cu sprijinul Germaniei (Congresul de pace de la Berlin) Bosnia și Herțegovina (octombrie 1878) și-a instituit protectoratul asupra Serbiei (28 iunie 1881), și-a intensificat politica „roiurilor de maghiarizare”, adică de deznaționalizare a românilor din teritoriile ocupate, și a schimbat prioritatea obiectivelor inventatei „mișcări rutene”, aceasta devenind în primul rând antiromânească.

„Rutenii vechi” și „rutenii noi”

 Cu sprijinul serviciilor secrete germane, cele austro-ungare, având în vedere pericolul reprezentat de mișcarea de eliberare și unionistă românească, au dat „rutenilor” o nouă „identitate”. Adus în grabă de la Kiev la Liov, în 1894, pe profesorul universitar Mihai Hrusevski (istoric), care a pus în circulație termenul, preluat de la români, de „ucrainiți”, prelucrându-l ulterior în „ucrainieni”.

Numele venea de la „u Craina” („la Margine”), teritoriile românești aflate în veacurile XV – XVIII „la marginea” Țării Moldovei și a Uniunii polono-lituaniene, formând o bandă litorală Mării Negre (ocolind posesiunile tătărești din Crimeea), între vărsarea Bugului și pragul „Voloski” („Românesc”) al Niprului. Locuite din vechime de români („români”, „vlahi”, „volohi”), ele au fost întărite de fugarii români din Transilvania, Moldova și Muntenia în veacul XVI, care se organizează în obști libere de „cosaq-i”, „briganzi” sau „pribegi”, conduse de căpitani (hauptmani=hatmani=atamani), la care s-au adăugat colonizările cu români și aromâni practicate de ruși în veacul XVIII.

„Marginea” (Craina), similară „Crainei” de la frontiera sudvestică a stăpânirilor habsburgice, în care trăiau timocenii, a fost cucerită de ruși la 12 septembrie 1740 (teritoriul dintre Bug și Nipru) și la 31 decembrie 1791 (teritoriul dintre Nistru și Bug) „mărginenii” fiind fost supuși, după 1800, unei rusificări tenace.

Iată ce ascunde numele „la marginean”, găsit de Hrusevski pentru noua „națiune culturală” inventată de Germania și Austro-Ungaria. Tinerii elevi și studenți, printr-o propagandă asiduă, au fost îndemnați să-și atribuie noul nume de import în Galiția și să intre în conflict cu „bătrânii”, care continuau să-și zică, prin tradiție, „ruteni”.

„Dreptul pumnului” împotriva românilor

 Prin tactica „FAUSTRECHT” („Dreptul pumnului”), în noua „națiune culturală” zisă „ucraineană” au fost incluși de-a valma, în rândul „ucrainiților”, atât români rusificați („rutenii”, nistrenii, „ucrainienii” dintre Bug și Nipru) cât și nerusificați (români sau volohi din Transcarpatia, „Bucovina” și din „Basarabia”), traci slavizați (huțanii) sau neslavizați dar nici românizați (lituanienii), polonezi, letoni, estonieni, finlandezi, slovaci, tătari, evrei, armeni, țigani etc.

Iar noul ideolog, românul deznaționalizat Miron Korduba, a ridicat problema includerii, în viitorul stat, a întregului Maramureș, de la Nord de Vișeu, a teritoriilor românești dintre Munții Gutâi și apa Turului, a întregului Ardeal de Nord, a întregii „Bucovine” și a Nordului „Basarabiei”.

Iar efervescența revoluționară din Rusia, culminând cu anul Constituției din 1905, adică noua concepție a legilor masonice privind retrasarea frontierelor în Europa, a permis extinderea mișcării „ucrainiților” și în Rusia.

În anul 1914, grație acțiunii concertate germane și asutro-ungare, planul „Ucrainei independente” viza constituirea, sub protecția Habsburgilor, a unui stat al „ucrainiților” („la mărginenilor”) între Galiția și Caucaz, pe o bază etnică în primul rând românească, deznaționalizată.

În aceste condiții, tratatul încheiat de Carol I și I.C. Brătianu cu Austro-Ungaria, ca un contraserviciu la recunoașterea principelui domnitor, de către Wilhelm I, drept Alteță Regală (1878) și rege (1881), la Viena, la 18/30 octombrie 1883, poate fi considerat, din partea celor doi, un grav act de trădare a intereselor naționale românești.

În momentul declanșării primului război mondial, însă, voința cvasiunanimă a clasei politice românești s-a identificat cu voința națională și, denunțând tratatul, România a ales calea neutralității binevoitoare apoi a cooperării militare cu Antanta.

 

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină