Formula As: DACII DIN SPANIA – Ce au descoperit jurnaliștii români în regiunea Carpetania din Peninsula Iberică…

Barcelona, septembrie, 2019. În piața Bo­queria, la ora amiezii, este un zgomot infernal – vânzători care își strigă marfa, cumpă­rători care se târguiesc, ha­mali care des­carcă din cami­oane, cohorte de turiști care fotografiază orice și nu înce­tează să se mire. Pe tarabe sunt toate fructele, semințele și mirodeniile pământului. Unele pe care nu le-ai văzut și nu le-ai mi­rosit niciodată, despre care nici nu știi cum se cheamă sau că existau, aduse din cele mai uitate și îndepărtate colțuri ale lumii. Pe deasupra zboară papagali liberi, veseli și colorați. Prin­tre mărfu­rile îmbietoare și mirosurile exo­tice, îți dai sea­ma că nu ai cu­nos­cut până acum decât o frân­tură din roadele și frumusețea pămân­tului. Apoi traversăm Ram­bles, „strada mare” a ora­șu­lui, plină de magazine în care găsești tot ce îți dorești, de la suveniruri cât o monedă, până la cele mai rare și luxoase bijuterii. În capăt, iată și por­tul! Sute de bărci își clatină catargele pe plutirea ușoară a apei. Vapoare ce pleacă sau se întorc din larg, însoțite de țipetele pescărușilor. Le salutăm și noi, „echipajul” For­mulei AS, bucuroși că am pus pi­ciorul pe țărmul vechilor con­chistadori.

Și noi suntem tot un fel de navi­ga­tori. Și noi plutim pe oceanele necunos­cute ale istoriei, ase­menea lui Columb, încercând să desco­perim adevăruri în care cre­dem nedezmințit. Al meu se află, iată, în buzunarul cămă­șii. Un carnețel pe care e scris un singur cuvânt: Carpetania! Un cuvânt pentru care am străbătut Europa, de la răsărit la apus. Vechea denumire a unui ținut din inima Spaniei, cuprins între Madrid și To­ledo, la poalele principalilor munți din mijlocul țării – Sis­tema Central. Un cuvânt scris cu litere mari, pe o hartă din Evul Mediu: Carpatia. Gândul mi-a fugit imediat la Carpați. Și la carpi, unul dintre marile triburi dacice. O ispită cât America lui Columb!

Istoricii români nu cunosc acest teritoriu, nu au auzit de populația carpetană. Nici magicul instrument al modernității – internetul, nu te ajută prea mult. Doar eu, de când l-am găsit prima oară, nu am avut niciun fel de îndoială că are legătură cu Carpații noștri și cu tribul dacic al carpilor! Fantezism? Nebunie? Cert este că lângă măreața statuie a lui Cristofor Columb am prins curaj: fie mă voi întoarce acasă cu o corabie încărcată de adevăr, fie eșecul va risipi cețurile din mintea mea prea visătoare. Îndrăzneț și entu­ziast, am îndreptat și eu, ca un conchistador, un deget către orizont, însă nu către America, ci către centrul Spaniei, acolo unde, cândva, se spune că ar fi existat Carpetania și locuitorii ei, carpetanii.

Știam de pe vechea hartă medievală că ținutul car­petanilor se întindea de lângă lanțul muntos Sistema Central, aflat în nordul Madri­dului, și până mai jos de Toledo, către valea râului Tajo. Am pornit într-acolo la pas, prin sate. Același peisaj roșiatic, de piatră arsă, cu așezări risipite ici-colo, aceeași lipsă de vegetație. Ce să fi căutat dacii aici? Dacă neamul lor a ajuns până în Spa­nia, să fi rămas în asemenea locuri aride, așa de diferite de Carpații din care veneau? Neam de păstori, unde să-și fi ținut oile, în ținutul ăsta de cărămidă crăpată, lipsit de munți și pășuni?

În depărtare zăresc câteva dealuri pipernicite. Por­nesc către o colină pe vârful căreia se văd case risipite. Ajung. Satul se cheamă Cendilo del Condado și nu seamănă deloc cu cele de la noi. Curțile caselor sunt doar niște împrejmuiri pe un loc golaș de stâncă, eventual câțiva copăcei arși de soare. Iarba e o raritate. În preajma caselor urâte și cenușii nu sunt flori, nici grădini, așa cum vezi în satele noastre.

Oare de unde să pornesc reportajul meu? Pe cine să întreb despre daci, în locul acesta așa de straniu? Învățat ca în România, m-am dus, în cele din urmă, la „agenția locală de știri” – cârciuma satului. Deși era ora siestei – care e sfântă la spanioli – și localul era plin de tineri și de bătrâni, prima sur­pri­ză a fost că nimeni, nici dintre cei tineri, nici dintre cei bătrâni, nu vor­bea o boabă de limbă străină, și nimeni nu au­zise de Carpetania.

Abia la ieșirea din sat, într-o altă cârciumă mai mo­destă, am reușit să găsesc un bărbat (inginer de pro­fesie) care vorbea destul de bine engleza. Și… sur­priză gigantică: „Da, știu despre ce vorbiți, chiar aici este ținutul carpe­ta­nilor. Oamenii locului nu își cunosc înaintașii pentru că… vă spun deschis, aici oamenii sunt cam inculți… Vă puneți între­bări despre identitatea voastră ca popor și vă căutați strămoșii? Foarte frumos, vă admir! Din pă­cate, la noi nimănui nu îi mai pasă de așa ceva. Nici eu nu știu să vă spun mai multe, însă bi­bliotecara satului cu siguranță știe. Haideți până la ea”.

Impre­sionat, probabil, de nebunia de a-mi căuta rădăcinile la mii de ki­lo­metri distanță, omul s-a ridicat de la masă și m-a condus până la biblioteca sătească. Tânără și ama­bilă, bibliotecara m-a lămurit cu cât a știut: „Da, aici, cândva a locuit poporul carpetanilor, și noi făceam parte din așa-numita Carpetania. În urmă cu puțin timp s-au făcut la noi în sat să­pături arheologice. Însă eu nu știu mai multe. Ar trebui să mer­geți la Muzeul regional din Al­cala de Henares. De la ei au fost arheologii, ei cunosc”.

Îmi venea să chiui de bu­curie. Aflasem, totuși, ceva: carpetanii și Carpe­tania au existat cu adevărat, nu era doar o infla­mație fantezistă. În sătucul acela fără plante și fără animale, ca o cazemată încinsă la roșu, de soare, am avut prima confirmare că sunt pe pământul vechilor carpetani! Oamenii își pierduseră com­plet memoria istorică, nici tradiții nu mai aveau, nu se mai păstrase nimic din trecutul lor. Ce diferență față de satele noastre, unde, în orice loc te-ai afla, poți asculta povești din bătrâni, unde tradițiile sunt încă vii și puternice, păstrate de sute de ani!

Acolo, în mijlocul Spaniei, în deșertul acela de piatră arsă, am iubit și mai mult Româ­nia, am înțeles și mai bine ce bogați suntem și ce fericiți, și cât de importante sunt aceste „himere” ale istoriei și ale identi­tății, pe care le căutăm ca bezme­tici, peste mări și țări. Cu mare speranță m-am îndreptat către mu­zeul regional din Alcala, sperând ca măcar specialiștii de-acolo să știe ceva despre carpetani.

Cătălin Manole

Citește mai mult: Formula AS

Pictura: Gabriel Tora

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină