Dr. Mircea DOGARU: „TRIANON” sau consacrarea juridică internațională a României Mari

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Privită în lumina dreptului internațional, având caracterul unui adevărat plebiscit, național și reprezentativ, menit să permită manifestarea voinței colective (fundamentul cel mai puternic și titlul de drept necontestat al oricărei alcătuiri statale), Adunarea de la Alba-Iulia a consacrat ca act juridic cu valoare de drept internațional, cu aceeași valoare așadar ca și Tratatul de Pace de la Trianon, istorica DECLARAȚIE DE UNIRE.

Astfel calificată pe plan juridic, internațional, Adunarea apare ca o formă populară de consultare neprescrisă de vreun act juridic internațional, având o valoare sporită, în ordinea morală și juridică față de simpla consultare la o zi determinată și impusă printr-un angajament prealabil.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba-Iulia nu este precizat prin Rezoluția de unire a acestei adunări; se desprinde însă cu claritate din dispozițiile cuprinse în articolele II și IX relative la autonomia provizorie și la instituirea Marelui Sfat Național, a cărui competență era stabilită în art. IX. Acest organ înzestrat cu toate atributele suveranității naționale, urma să-și exercite aceste atribuții până la întrunirea Constituantei.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba-Iulia a fost în întregime admis și de dreptul internațional public, de Conferința de pace și de stipulațiile tratatelor de pace.

De aceea, Conferința Păcii de la Paris nu a fost în situația de a „crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat ca operă a națiunii române. Conferința a fost chemată să dea doar consacrare juridică internațională noului statut teritorial și politic al statului român, prin recunoașterea în speță a principiului naționalităților și al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, între Puterile Aliate și Asociate pe de-o parte și Ungaria pe de altă parte, a fost inspirat de principul călăuzitor ce a stat la baza tuturor tratatelor de pace – principiul naționalităților. Și cum Ungaria era și ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naționalități, în care națiunea „maghiară” nu avea majoritatea, era natural și logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică și să desăvârșească opera de creare sau întregire, pe baze naționale a statelor succesoare.

De aici seria textelor prin care Ungaria „renunță la toate drepturile și titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a II-a, Art.27) și stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunță la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei… ca făcând parte din România”.

Sursă: Dr. Mircea Dogaru, „Între Alba-Iulia și Trianon – Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de Succesiune”, Editura Mureș, 2019

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină