G-ral. dr. MIRCEA CHELARU: Drama naționalismului european și agresivitatea propagandei globaliste

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Nu numai prin finalul său cât mai ales prin „producţiile” sale în istoria umanităţii, secolul XX va rămâne secolul marilor contraste. Personal l-aş boteza prin însuşirea care l-a însoţit în toată scurgerea sa: „secolul tragic”.

Un secol al marilor experimente sociale, a crimelor fără precedent, al asasinatelor în masă, toate făcute în numele salvgardării umanităţii. Aceasta  este moştenirea primită de secolul în care trăim, plină de capcane încă ascunse, de noi stări dilematice, de alte şi alte confuzii întreţinute.

Secolul XX a fost un secol al tranziţiei omenirii dinspre despotism prin liberalism democratic, naţionalism socialist şi comunism  totalitar, către integraţionalismul globalizant. Ştim că bolile trecutului nevindecate răbufnesc prin sechelele sale în cumplite recrudescenţe.

Ce anume trebuie făcut pentru a capta energiile vitale ale mişcărilor naţionale şi a le dirija în sens constructiv evolutiv, rămâne marea provocare, şi pe mai departe a acestui prim sfert de secol XXI.

Fenomenologia naţionalismului a fost grefată pe toate doctrinele politice ajunse în pragul falimentului social, astăzi rămase în criză de idei şi credibilitate.

Liberalismul democrat a devenit naţional, socialismul german s-a transformat în naţional socialism iar comunismul lui Ceauşescu a devenit comunism naţionalist. Până şi democraţia românească, imediat de după 1989 avea ceva „original”, cu trăiri fecunde în instinctualitate etnică şi rasială.

Naţionalismul, oricum ar fi altoit are propriul său acoperământ politic. Fie că este de tip „integrat”, „întârziat” sau „insurecţional”, naţionalismul moştenit din secolul XX rămâne o realitate fundamentală a conjuncturii politice mondiale, într-atât de mult încât până şi globalismul atotcuprinzător a început să ţină cont, să se adapteze acestei realităţi.

Propovăduitorii noii ideologii, New-Age-ul modului de viaţă spălat într-o „baie de acid sulfuric”, după cum făcea referire Althusser la marxismul întârziat francez, au început să înţeleagă şi să accepte că naţionalismul rămâne pe mai departe o dominantă a comportamentului societăţilor umane.

Naţionalismele cuprinse în mişcări originale sau imitative au cunoscut exprimarea lor totalitară, imperialistă chiar, în cazul Germaniei şi Italiei care au imprimat cicatrici adânci în memoria colectivă a omenirii. A fost o mişcare politică orizontală care a înghiţit euforia naţională de către ambiţiile personale ale „Conducătorului”. Eşecul a fost dezastruos.

Exprimarea moderată, ca în cazul Portugaliei lui Salazar sau Turciei lui Kemal Ataturk a permis coparteneriatul cu vocea civilă, cu idealul propăşirii în folosul „binelui comun” însoţit permanent de o disciplină expusă dintr-o zonă exterioară.

Tipul superior, spiritualist, a generat o înaltă elevaţie a grupului de elite care a urmărit o reală recondiţionare morală a individului încercând să resintetizeze liberalismul romantic cu realitatea omului dependent obiectiv de colectivitate.

Naţionalismul spiritualist a încercat să facă o reconciliere între politică şi morală fără de care se consideră încă şi astăzi că nu vom ieşi niciodată din marasmul economic, din incapacitatea politică, din erorile sociale, din târgurile şi nepotismele care devastează în mod iremediabil regimurile politice ale neobaronismului satisfăcut de sine însuşi.

Naţionalismul spiritual occidental de astăzi, atât cât a mai rămas din el, încearcă să se salveze, paradoxal, prin ignoranţă, prin afirmarea nevoii de „uitare istorică”, chiar de inducerea acestei uitări. Trăind cu vinovăţia trecutului, lumea occidentală a autoritarismelor începutului sec. XX încearcă să se reconfirme printr-o nouă conştiinţă de sine.

Crearea unei teorii artificiale însă, nu se poate adresa oamenilor reali. Naţionalismul european trăieşte o dramă, deloc singulară. El este negat prin uitare în acelaşi timp cu incantaţia sa în discursuri private.

Naţionalismul este din ce în ce mai prezent. În toate ţările, din cele mai conservatoare până la marile atlete ale mondialismului, orice mişcare politică îşi „drege” imaginea cu ideea naţionalismului.

Ideile naţionaliste s-au păstrat şi se dezvoltă indispensabil pentru echilibrul social al vremurilor noastre în pofida multiplelor tendinţe de creare a structurilor supranaţionale.

Tocmai această agresivitate ne-mai-întâlnită a propagandei progresist-globaliste, care nu doar că neagă valoarea naţiunilor ca entităţi istorice şi culturale, ci conspiră brutal la dezintegrarea lor, produce o catalizare extraordinară a resurselor identitare şi o solidaritate „in corpore” a elitelor pozitive ale naţiunilor.

Prezenta Mişcare pentru Europa Naţiunilor şi Libertăţilor cu grupul de reprezentare în Parlamentul European,  vorbeşte de la sine. Oricât de mult s-ar bate monedă pe multiculturalism şi uniformism etno-rasial, memoriile colective nu pot uita că esenţele noetice, spiritul superior, sunt de sorginte gentilică, recte naţională, franjurile cosmopolite fiind doar coada colorata a „zmeului” jocului copilăriei noastre.

Tranziţia de la socialismul de stat la post marxismul globalizant a reuşit să reexperimenteze naţionalismul întregii Europe, reconfigurându-l ca fiind una dintre soluţiile cele mai promiţătoare pentru reînnoirea esenţelor politice contemporane.

(Mircea Chelaru, „Naționalismul și Europa națiunilor. Despre patologia civilizației europene”, Editura Uranus, București, 2018)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină