Beringia, tărâmul pierdut dintre Asia și America

Ideea unei conexiuni între America și Asia, mai precis între Alaska și Siberia, nu este deloc una nouă. Într-o încercare de a explica asemănările morfologice dintre amerindienii nord-americani și nativii siberieni, misionarul spaniol Fray Jose de Acosta susținea în anul 1590 că primii sunt urmașii siberienilor și că singura modalitate prin care aceștia ar fi putut ajunge în Lumea Nouă era printr-o fâșie de uscat care unise sau care încă unea cele două continente.

Evident, această primă mărturie cunoscută privind o atare conexiune, chiar dacă este una remarcabilă având în vedere perioada de timp în care a fost propusă, nu se baza decât pe logică și nicidecum pe vreo dovadă palpabilă. Mai mult, făcea referire la o zonă care nici măcar nu fusese cartografiată la final de secol al XVI-lea.

A fost nevoie să treacă mai bine de un veac pentru ca exploratorul danez Vitus Jonassen Bering (cunoscut și ca Ivan Ivanovici Bering) să întreprindă o expediție de cercetare în acest capăt al lumii, din ordinul direct al țarului Petru cel Mare, și să conchidă că Asia și America de Nord nu erau conectate în vreun fel. Era anul 1728.

Apoi, până în secolul al XIX-lea, mai precis până în anul 1894, problema conexiunii celor două continente a rămas în coadă de pește, atunci când, pe fondul noilor descoperiri geografice, geograful canadian George Mercer Dawson readucea în discuție posibilitatea unei rute terestre care legase odinioară America de Asia.

Cei mai mulți geografi ai vremii, naturaliști, exploratori și alți oameni de știință, printre ei fiind chiar și Charles Darwin, susțineau însă că întreaga regiune circumpolară fusese acoperită de o uriașă calotă de gheață în ultima perioadă glaciară, implicit nu putea exista o rută care să permită oamenilor să treacă de pe un continent pe altul. O idee care a rămas în discuție pentru foarte multă vreme.

Dar argumentele pe care le adusese G. M. Dawson nu puteau fi trecute lesne cu vederea. Acesta observase în registrele arheologice asemănări uriașe între flora și fauna preistorică din Alaska și cea din estul Siberiei, precum și din insulele Aleutine și Pribilof. De asemenea, adâncimea redusă a strâmtorii Bering și a Mării Ciukotsk susținea ideea că în acea regiune existase o zonă de uscat.

În anul 1910, geologul american Adolph Knopf prezenta lumii științifice o primă „istorie” a masei de uscat care unise cele două extreme ale strâmtorii Bering, susținând că mișcarea plăcilor tectonice, precum și formarea ghețarilor, fuseseră motoarele creării acestei punți de uscat între continente. O idee care a fost general acceptată până în anii ’30.

Apoi, în anul 1937, biologul suedez Eric Hulten propunea termenul care avea să rămână în istorie ca Beringia, tărâmul scufundat care legase Asia de America. Chiar și așa însă, Knopf, Hulten și alții făceau referire doar la o fâșie îngustă de uscat, un coridor, iar de aici și până la existența unui întreg continent era încă o cale lungă.

Citește mai departe: Știință și tehnică

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină