Acad. ILIE BĂDESCU: Eminescu şi triumful realismului oriental. Urgenţa retrosociologiei eminesciene

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)
Ontologia tradiţională, care căuta de-a dreptul „fiinţa sublimă”, „o existenţă incoruptibilă pentru o fiinţă incoruptibilă”, nu era pe deplin compatibilă cu afirmarea sociologiei realiste […]. Noile ştiinţe s-au dezvoltat într-o înaintare accelerată, astfel că perioada de la 1830 la 1920 poate fi socotită, cu adevărat, epoca marilor „clasici” ai sociologiei universale. Lipsită de o filosofie a realului, sociologia a lunecat adeseori spre ideologie, astfel încât mijlocul secolului al XX-lea ne oferă primul tablou de criză a sociologiei provocată de explozia insurecţională a ideologiilor în câmpul acestei ştiinţe. Pe acest fond a revenit necesitatea unei filosofii a realului […].
Filosofia eminesciană asupra unui real care-şi pierde „devenirea abia obţinută”, ori filosofia noichiană a „realului precar”, furnizează deodată o şansă neaşteptată sociologiei româneşti, antropologiei şi chiar psihologiei. Şansa aceasta a rămas, dincolo de câteva excepţii, o virtualitate din mai multe motive pe care nu le vom examina aici. Ontologia tradiţională, derivând funcţia ontologică din noţiunea „fiinţei perfecte”, trata cu dispreţ realul precar şi astfel diminua şansa afirmării unei sociologii (al cărei obiect este tocmai realul precar). Limita ontologiilor tradiţionale constă în aceea că fixându-şi obiectul în „fiinţa incoruptibilă” (perfectă) nu sesizau predispoziţia spre fiinţă în realul coruptibil, supus degradărilor […].
Din perspectiva noii filosofii a realului vor trebui regândite raporturile tradiţionale dintre actual şi posibil, dintre devenire şi desfiinţare, dintre catastrofe şi creaţie etc. Abia acum este posibilă o sociologie a catastroficului în istorie (nu în natură), a proceselor de des-fiinţare pe care sociologia şi antropologia tradiţională nu le-au luat în considerare, asimilând tot ceea ce se petrece în real unui înţeles ontologic „pozitiv”, ca şi cum, de pildă, dispariţia vikingilor din istorie, de vreme ce s-a petrecut, ar fi fost un fapt necesar (şi deci indiferent din punct de vedere ontologic).
[…] Manuscrisele lui Eminescu sunt una din excepţiile majore în chestiune. Sociologia lui, cum ne străduim să arătăm în această lucrare, a valorificat din plin noua perspectivă asupra realului (pe care, de altminteri, a şi conceput-o în dimensiunile ei relevante) […]. Am numit această nouă direcţionare a gândirii asupra realului, descrisă de manuscrisele lui Eminescu, realism oriental.
Pe de altă parte, am năzuit, atât cât m-au ajutat puterile, să provoc o sfioasă sensibilizare asupra rodniciei teoriilor eminesciene în străduinţele de a găsi un răspuns la drama neamului românesc şi, mai general, a popoarelor orientale, după 20 de ani de reforme în numele noii democraţii. Am numit acest demers retrosociologic. Este ca şi cum, de pildă, ai reactiva teoriile lui Durkheim pentru a înţelege criza corporatismului postmodern în genere, criza ordinii postmoderne. Sau, ai încerca să reactivezi teoriile lui Max Weber pentru a cerceta criza spirituală a capitalismului la ceasul mondializării sale sau teoriile lui Marx pentru a explica criza de sfârşit de ciclu a sistemului capitalist mondial. Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu. Ceea ce nu înseamnă că alte unghiuri de privire, precum al lui Pareto, Durkheim, Weber, ori mai încoace, teorii ca cea a lui Wallerstein şi a celor ce-au gândit în orizontul de aplicaţie a paradigmei sale n-ar fi eficient. Niciuna dintre teoriile pe care le cunosc eu nu dovedesc o asemenea lărgime a unghiului de cuprindere a chestiunii precum o arată teoriile eminesciene. Compusul acestor teorii cuprinde totul într-o expunere extraordinară. Puterea teoriilor sale e atât de mare încât aproape nu ai nevoie de reconstrucţie teoretică decât rareori. Fenomenul păturii superpuse are eficacitate epistemologică totală şi tot astfel teoria compensaţiei, teoria semibarbariei, etnopsihometria sa etc. Din nefericire, tânăra generaţie riscă să se afirme într-un mediu de totală necunoaştere a teoriilor eminesciene şi de stranie neîncredere într-una dintre cele mai mari minţi cuprinzătoare de orizonturi de afirmare creatoare a românilor din toate timpurile. Chestiunea este cu atât mai severă cu cât opera lui Eminescu este comprehensibilă împreună cu intervalul care începe de pe la 1860, încheindu-se cam prin 2000-2005, când semnele recesivităţii culturii române în context regional şi european devin tot mai pronunţate. Desigur, secolul acela nu este „omogen”, iar ultima jumătate a intervalului este cu atât mai spectaculoasă cu cât acum românii au creat sub cea mai inumană, mai barbară dintre opresiunile exercitate de un tip de ocupaţie păgână asupra unui neam creştin în istoria Europei (şi poate a lumii).
[…] După ce, cu alte lucrări ale mele, am încercat să ofer un răspuns bazat pe mari teorii şi viziuni asupra crizei în care se află lumea, am îndrăznit să iniţiez acest demers mai neobişnuit inaugurând în acest sens retrosociologia ca tip de abordare. Faptul că această iniţiativă îl implică pe Eminescu şi opera lui teoretică ţine, precum s-a spus şi mai sus, de particularitatea raportului acestei opere cu realităţile unei societăţi în declin şi deopotrivă de faptul că străduinţa unora de a ţine tinerii departe de Eminescu sub pretextul ticălos al inactualităţii sale este dincolo de orice normă de bun simţ, etalându-se ca cea mai barbară străduinţă de spălare pe creier din câte putem invoca la lumânarea clipei acesteia. De altminteri, contestarea operei teoretice a lui Eminescu face parte dintr-un curent de masivă contestare a culturii române prin marile ei repere, caz, iarăşi unic prin monstruozitatea lui în Europa zilei.
Cu marile cuceriri ale spiritului românesc de pe la 1860 pană prin 1980, cultura română devine una dintre culturile-etalon ale Europei. Când blândul Edgar Papu îşi publica teoria despre protocronismul românesc, o armada bine echipată s-a năpustit asupra lui. De ce? Fiindcă lista de mari creatori români reprimaţi de sistemul de ocupaţie atinsese proporţii monstruoase şi acuzatoare. Examinarea listei celor 8000 de creatori români interzişi de ocupanţii internaţionalei comuniste păgâne, anticreştine, antinaţionale şi deci antieuropene (unii dintre ocupanţii culturii aflându-se în plutonul celor ce vor lupta contra lui E. Papu în 1967) ne arată cine erau opresorii şi ce voiau să şteargă din memoria culturii. Cum să reacţionezi în faţa unui asemenea regim al anticulturii? Într-un singur mod. Prin redescoperirea propriei culturi şi a valorilor pe care lista barbariei (caz unic în Europa) a voit să le şteargă din memoria unuia dintre neamurile creştine ale Europei. Caz de monstruoasă barbarie în plin secol XX.
În rest, tăcere şi virtute. Nici măcar dispreţ, ci o totală ignorare. Viaţa dăruită insului pe întinderea existenţei poporului din care face parte este un dar de preţ şi o clipă miraculoasă. Sa facem în aşa fel încât „să nu se lepede / clipa cea repede / ce ni s-a dat”.
„Nu vă pierdeţi vremea cu lucruri neroditoare”, ne spune Învăţătura testamentară. Iar cei ce dispreţuiesc, des-fiinţează, risipesc, anihilează, etc., etc., speră să li se răspundă cu aceeaşi sterilă şi risipitoare măsură. Generaţiile spirituale ale acestui popor nu s-au lăsat niciodată prinse într-o asemenea capcană. În fond, cea mai puternică reacţie la orice nenorocire este creaţia şi forţa iubirii. Restul este iluzie şi rătăcire deşartă.
Sursă: Ziuaristionline.ro
Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)
Cunoaşte Lumea --> Prima pagină
Adauga un comentariu