Ucraina sau drama românilor de la margine. Reţetele rusificării

Articol preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare): Beneficiind de experienţa acumulată de înaintaşii săi, Petru I cel Mare (1696–1725), Ana Ivanovna (1730-1740), Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796) şi Pavel I (1796-1801), în deznaţionalizarea românilor refugiaţi (1711, 1739, 1774, 1792), înrobiţi (1650, 1661), deportaţi în teritoriile controlate de ţar (1739) şi a românilor cazaci (1739-1801), ţarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a românilor, potrivit principiului – “Cumpără păstorul, că turma îl va urma”.

„Proiectul” a fost pus în operă prin acţiunea directă asupra elitelor lor socio-economice şi politico-militare și prin manipularea elitelor din Principate cu promisiuni de redobândire a libertăţii (1711, 1736, 1768, 1788), de elaborare a unei „constituţii liberale” (1769) şi chiar prin promisiunea Unirii (1772, 1789). Predecesorii săi visaseră, ca formă intermediară, constituirea unui “Regat dac” sau “daco-român”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege. El însuşi crezuse (1801-1810) că poate acţiona direct, ocupând Principatele şi adjudecându-le în contextual unui război cu Poarta (1806-1812). Dar concurenţa germană, pe de o parte, iar pe de alta interesele franceze l-au lămurit, în cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I că nu poate să se înstăpânească asupra restului teritoriilor româneşti, neocupate de romano-germani, decât făcând risipă de inteligenţă diplomatică şi pe etape.

Planul Prozorovski. Aşa s-a născut, în anul 1810, „Planul Prozorovski” (după numele mareșalului Alexandr Prozorovski, inspiratorul „proiectului”), astfel numit după numele mareșalului Alexandr Prozorovski, care l-a elaborat şi care prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, “Basarabia” şi “Moldova”, respectiv Muntenia şi Oltenia şi ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii. Planul împrumuta mult din srategia germană care, răpind Ţării Româneşti partea de vest în 1718, o transformase în provincia Oltenia. Pierdută din fericire în 1739, aceasta fusese solicitată otomanilor, prin tratative secrete în 1771, în schimbul ajutorului militar împotriva Rusiei, în războiul din anii 1768-1774. Cum însă, prin împărţirea Poloniei (1772) şi-au adjudecat Galiţia şi Lodomeria, Habsburgii au renunţat pe moment şi la Oltenia, şi la alianţa cu Poarta, solicitând ruşilor şi obţinând acordul de a ocupa regiunea învecinată a Moldovei (1774), pe care, adjudecându-şi-o în 1775, aveau să o numească, mai întâi “Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, “Bucovina” (1786). Dezvoltând procedeul, Alexandru I a început să vorbească din 1807 despre “Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Răsărit, dintre Siret şi Nistru mai întâi, apoi, în faţa opoziţiei franceze, dintre Prut şi Nistru, presentând-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.

Alexandru I: „Trebuie să le promitem independenţa”. Din 1810, în baza “Planului Prozorovski”, pentru a atrage populaţia românească, dar şi pe bulgari, sârbi, greci, el a trimis comandanţilor trupelor pe moment “eliberatoare”, care acţionau pe teritoriul Principatelor, împotriva Porţii (1806-1812), dar, în viitorul apropiat, trupe de ocupaţie, pentru a preveni excesele, următorul caz: „Administrând Basarabia, trebuie cugetat să se aşeze fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească beneficiile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii şi sârbii caută o Patrie, să le uşurăm calea să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţiuni spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav (pe teritoriul lor – n.n.), trebuie să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi (subl. ns.)”. Strategia ţarului viza, aşadar, după anexarea Moldovei de Răsărit, botezată “Basarabia”, cucerirea, rând, pe rând a celorlalte teritorii româneşti, neocupate de Habsburgi, ale Principatelor dunărene, dependente de Poartă, dar şi ale sârbilor şi bulgarilor aflaţi sub ocupaţie otomană efectivă, ţelul final fiind transformarea lor în “patrie… slavă”.

Pseudo-Unirea. Bun cunoscător al psihologiei colective, Alexandru I îşi începea opera de desfiinţare a popoarelor din sud-estul Europei şi de rusificare a lor promițându-le “independenţa” (faţă de otomani, fireşte). Mai mult decât “independenţa”, existând precedentul – solicitarea de către “Partida Naţională” românească, la tratativele de pace de la Focşani – București (1772-1773), în locul protecţiei ruse, a Unirii Principatelor sub garanţia marilor puteri, el le promitea chiar… Unirea. O unire, însă, în cadrul unei Federaţii ruso-slave, dominată de Rusia, în care să intre, în viitor, următoarele entităţi statale autonome: 1) Un regat al României; cu Moldova, “Bucovina”, Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar “Basarabia”, fără Delta Dunării, Bugeac şi Dobrogea (Dunărea maritimă urma să devină exclusiv rusească în mod direct, fără ajutorul vreunui artificiu gen “Canalul Bâstroe” de care este nevoie astăzi pentru atingerea aceluiaşi scop; 2) Un regat Ungar; 3) Un regat sârbo-croato-sloven, cu Banatul; 4) Un regat bulgar cu Rumelia şi Macedonia; 5) Grecia; 6) Constantinopolul cu Strâmtorile.

Colonizarea „Basarabiei”. Pentru ca visul să devină realitate, trebuia mai întâi însă constituită „Basarabia” – colonie rusească în teritoriile de răsărit ale Moldovei. Cu investiţii de imagine maxime, ea avea să devină „vitrina” sau hârtia de prins muşte a ţarului. În timp ce întreaga Rusie era, sub puterea despotică a autocratului ei conducător, un imens lagăr, aici urmau să se exercite „binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale”, pentru a atrage viitoarele ţinte. Complici aveau să devină „păstorii” românilor, „elitele”, ţarul mizând pe lăcomia şi ambiţiile lor. „Bărbaţilor influenţi”, adică boierilor deveniţi supuşi ruşi, le-a dat 377.445 deseatine de pământ în zona Bugului, obţinând, pe lângă fidelitatea lor, o primă dispersie a populaţiei româneşti, iar ambiţioşilor – grade în armată şi ranguri în administraţie sau titluri nobiliare.

Pentru schimbarea componenţei entice, dând mână liberă trădătorului Manuc Bey, stabilit la Hânceşti, şi luând drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 şi 20 februarie 1802, Alexandru şi urmaşii săi au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie 1824 şi 8 aprilie 1843, privind colonizarea, în “Basarabia”, pe lângă găgăuzi şi bulgari aduşi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni (ruşi şi cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tătari rusificaţi) dar şi de germani, unguri, chiar italieni şi francezi, împroprietăriţi şi scutii de taxe pe 10-20 de ani. Devenit mitropolit şi, respectiv, guvernator, episcopul Gavril Bănulescu – Bodoni (Vidineanul) şi boierul Scarlat Sturdza au sprijinit această politică. De asemenea deportările, numai în gubernia Herson, locuită masiv de români transnistreni, fiind duşi, în 1812, pentru a face loc coloniştilor, 25.000 de ţărani români „basarabeni”.

Ucrainienii, națiunea inventată. În pofida colaborării unei mari părţi a „elitei” româneşti însă, a colonizărilor şi deportărilor, rusificarea s-a produs lent şi incomplet, marea majoritate a populaţiei, ancorată în tradiţiile de obşte ale lumii satelor, păstorită de preoţi luminaţi şi patrioţi, rămânând românească şi conservatoare, în ciuda introducerii serviciului divin şi a învăţământului exclusiv în limba rusă, după 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului şi a raporturilor milenare dintre ţăranul român şi pământ, obiectivul prioritar al viitoarei puteri imperiale – cea sovietică. Mai mult, românii rusificaţi şi dispersaţi în afara „oblastiei Basarabia”, simţindu-se, ca şi urmaşi polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, finlandezilor rusificaţi, altceva decât ruşii de la Petesburg şi Moscova, aveau să cadă, în căutarea propriei lor identităţi, pradă unei strategii antiruse de proporţii, vizând constituirea unei „naţiuni culturale” adverse şi extrem de violente în manifestarea „naţionalismului” său, rod al experimentelor „de cabinet” germane şi pe care am putea-o numi “diversiunea ucraineană”.

Alte națiuni inventate: russinii și rutenii. Cele trei împărţiri ale Poloniei – din 1792, 1793 şi 1795 – , aduseseră Imperiului Romano-German, importante zone din Podolia, Pocuţia, Volhynia etc. regiuni cândva populate de români (volohi) şi, alături de polonezi şi malo-ruşi, populaţii şi popoare supuse rusificării, dar nemijlocit legate de istoria românilor, ca huţanii (huţulii), lituanienii şi primii români rusificaţi, aşa cum vom vedea – „rutenii”. Cu excepţia „goralilor” din jurul Cracoviei şi lituanienienilor, toţi aceştia se considerau „ruşi mici” sau „russini”. În pericol să graviteze spre Moscova, îndeosebi în condiţiile în care Imperiul Romano-German a dispărut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale născându-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanentă pentru germanii austrieci şi, în preajma revoluţiei de la 1848, pentru unguri. Aceștia erau permanent gata oricând să-şi înmulţească efectivele prin „unguri făcuţi, nu născuţi”. Habsburgii au avut ideea – la care vârfurile ungurimii liberale au aderat în interes propriu – de a transforma aceste mase de ruşi şi rusificaţi într-o pârghie a destabilizării Imperiului rus şi de a extinde teritoriul habsburgo-ungare spre Nipru.

Sub protecţia serviciilor speciale şi a poliţiei austriece, agenţi ai Habsburgilor au început să desfăşoare o vie activitate printre tinerii „ruteni” din Galiţia austriacă, propagând, împotriva bătrânilor care se considerau ruşi, ideea că „rutenii” sunt totuna cu malo-ruşii sau „rossinii” şi altceva decât poporul rus. Că ar trebui să-şi obţină independenţa şi să constituie o republică a lor, până la Nipru, cu centrul la Lvov, în Galiţia. Cum procentul „rutenilor”, prin colonizare, aproape că îl egala la data aceea, în Bucovina,  pe al românilor băştinaşi, aceştia au cerut, în 1848, Vienei, separarea Bucovinei de Galiţia şi de focarul de conflict rutean. După revoluţie, dovada că în politică nu există sentimente, ci doar interese, deşi Habsburgii fuseseră salvaţi de la dezintegrarea statului lor de intervenţia salvatoare a armatelor ţariste şi de rezistenţa românilor împotriva armatei „internaţionaliste” ungare care urmărea crearea, în dauna tuturor vecinilor, a „Ungariei Coroanei Sfântului Ştefan”, ei au sprijinit intens, ca şi ungurii, mişcarea ruteană înmugurită la Lvov, iniţial ca o banală luare de poziţie a tinerilor intelectuali ruteni, faţă de bătrânii conservatori şi faţă de „monştrii sacri” ai culturii ruse. Dovadă, liderul paşoptist al huţulilor din Câmpulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit, după 1849, a fi fost spion al lui Lajos Kossuth! Din nenorocire, îl chema Lukian Kobiliţa, adică Lucian Cobiliță, calitatea lui de român rusificat dând destule indicii asupra greşelii făcute de huţani „ruteni” în căutatea identităţii lor.

După 1867, anul creării monstrului dualist (un stat „chezaro-crăiesc”, adică şi „imperiu” şi „regat” în acelaşi timp), ungurii şi germanii austrieci, având aceleaşi interese, mişcarea de emanicipare ruteană s-a transformat într-o mişcare de secesiune, nu faţă de ocupantul austro-ungar, ci faţă de Rusia. Aşa cum, astăzi, aromânii, zicându-şi „vlahi”, solicită statutul de minoritate, nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o şi resping) ci… României! Centrul spiritual al mişcării gravita în jurul catedralei Greco-catolice Sfântul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punând semnul egalităţii între „rus” şi „ortodox”, ca adversar. Ideologi ca Markim Şaskievici, Iacob Holovaţki, Ivan Varghilovici, nume abia mascând originea non-europeană a purtătorilor lor, au lansat conceptul de „naţiune ruteană”, chemată la ruperea legăturilor cu polonezii şi boicotarea mişcării lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat „rutenesc” în Galiţia de Est, Rusia Subcarpatică (devenită, în secolul XX, Ucraina subcarpatică) şi Bucovina, dar şi la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, şi cuprinderea în „Rutenia” a 5 milioane de suflete.

În 1868, rutenii tineri au creat la Lvov asocialţia „Provita” (Deşteptarea), obligând serviciilor speciale ţariste, în scopul militării pentru unicitatea poporului rus, să creeze la Kiev societatea ruteană „Hromada”. Franz Joseph (1848-1916) l-a delegat, în această situaţie, pe contele Franz Stadion să se ocupe personal de mişcarea ruteană din Lvov, axând-o strict împotriva mişcărilor de eliberare polonă şi română, dar şi pe propaganda pentru secesiune faţă de Rusia a pământurilor „rutene”. Mutarea dovedea clar, atât ruşilor, cât şi românilor, că temuta primă organizaţia politică ruteană „Holovna Rada Ruska” („Înaltul Sfat Rusesc”) sau „Rada Swietojurka” („Statul Sf. Gheorghe”) şi ziarul acesteia „Zorja Halycka” („Zorile Galiţiei”) fusseră create pe banii Habsburgilor. De altfel, lovind direct în Rusia, Habsburgii au admis existenţa şi studierea, la Universitatea din Lvov, a „limbii rutene”, declarată a fi altceva decât limba rusă.

Anul 1877 – al proclamării independenţei României şi al unei efervescenţe patriotice româneşti fără precedent şi printre românii din „Bucovina” – a deturnat însă mişcarea ruteană împotriva… românilor. La Lvov, unde se erija, împotriva curentului secesionist, în lider al mişcării panslaviste (deci şi antiromâneşti) Mihail Dragomanov, secesioniştii au tipărit sute de broşuri antiromâneşti, prin care autorii, elevi şi studenţi, revendicau „Bucovina” ca fiind „ruteană”. Pentru românii nedeznaţionalizaţi, ambele curente „rutene” erau la fel de periculoase – bătrânii ruteni revendicau nu numai Bucovina şi nordul Maramureşului istoric, ci Maramureşul întreg, Nordul Transilvaniei şi întreaga Moldovă, ca parte a unei Rusii Mari, în timp ce tinerii le vedeau părţi integrante ale statului şi poporului „rutean”, între Carpaţi şi Caucaz.

Scandalul „broşurilor”, declanşat în urma arestării, de către poliţie, a unui curier, a scos la lumină câteva din numele tinerilor ruteni militanţi: alături de un Popovici şi un Brândzan (Brânzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)! Din păcate, pentru bieţii „ruteni” aflaţi în căutarea propriei identităţi, ideologii noştri, prea preocupaţi de mulţimea de probleme imediate, legate de consolidarea României, nu le-au dat niciun sprijin, fie şi, măcar, îndemnându-i să-şi întrebe propriile nume. Răspunsul i-ar fi edificat – identitatea lor a fost cândva românească, fiind, în timp, rusificaţi, motiv pentru care, nefind ruşi „de la mama lor”, limba „rusă” pe care o vorbeau ei, între Lvov şi Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg şi Moscova. Nu erau nici ruşi, „mari” sau „mici”, nici „ruteni” ci, pur şi simplu, nişte foşti români. De aceea se simţeau (şi se simt) strâns legaţi de toate teritoriile în care mai supravieţuiesc, sau încă trăiesc, românii ca băştinaşi, de la zidirea popoarelor moderne.

 Mentalul nostru fiind însă unul de supravieţuitori şi nu de cuceritori, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fraţii risipiţi şi dezorientaţi la matcă. N-au ratat ocazia însă serviciile de diversiune germane, care au dat „rutenilor” o „identitate”. Adus în grabă de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hruşevski a pus în circulaţie, în 1894, termenul de „ucrainiţi”, cum suna iniţial, în graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau aceşti foşti români, apoi „ucraineni”. Numele veneau de la „u-Craina”, teritoriile situate, în veacul XVI,  „La Marginea”, regatului polon, formând o bandă litorală Mării Negre, ocolind posesiunile tătăreşti din Crimeea, între vărsarea Nistrului şi pragul „Voloski” („Românesc”) al Niprului, locuit de vechii români („Ulaghi”), peste care s-au aşezat fugarii din Ţările Române, organizându-se pe temeiul obştilor săteşti de la începuturile istoriei românilor. Istoria lor o vom reînvia însă la momentul oportun. Să ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de „Ucraina” şi „ucraineni” care, în traducere, în toate limbile pământului, înseamnă „la Margine” şi „la mărgineni”. Ei au fost lipiţi, ca etichete, de specialişti germani în confecţionarea de „naţiuni culturale”, pe o mişcare, iniţial de frondă literară, apoi spirituală şi, în final, politic secesionistă faţă de Rusia imperială, dar şi faţă de mişcările pentru independenţă şi unitate naţională ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. şi, în special, românilor. Pentru că, în „naţiunea culturală” ucraineană, intrau de-a valma, prin tactica „FAUSTRECHT” („Dreptul pumnului”), ruşi (mici), români rusificaţi („ruteni”) şi nerusificaţi, traci slavizaţi (huţani) şi neslavizaţi (lituanieni) dar nici romanizaţi, polonezi, letoni, estonieni, finlandezi, slovaci, tătari etc. Şi intrau împreună cu teritoriile lor.

VA URMA

Colonel (rez.) Mircea Dogaru

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină