CREDINȚA ÎN VISE – Visul și spiritualitatea umană

Fragment din cartea CREDINȚE MAGICE GETO-DACICE, autor Iulia Brânză Mihăileanu

Istoria spirituală a omenirii este marcată de fenomenul visului. Conform antropologului britanic Edward Tylor, experiențele onirice au stat la baza primelor manifestări religioase. Visul, ca mijloc de vedere a viitorului, face parte din mitologia marilor religii. Înainte de a-l naște pe Buddha, Regina Maha Maya, a avut un vis în care un elefant a venit și s-a culcat alături de ea. Astfel a știut că va avea un copil cu un destin deosebit. Fecioara Maria, mama lui Iisus, are un vis în legătură cu viitorul dramatic al fiului său.

În „Epopeea lui Ghilgameș”, compusă cu aproape cinci mii de ani în urmă, visele fac parte din țesătura povestirii. Însă nu ca figuri de stil, ci ca o realitate în care mesopotamienii credeau. Visele erau considerate un mijloc de comunicare cu zeii. Momentele cruciale ale vieții lui Ghilgameș și Enkidu sunt precedate de vise premonitorii.

Cartea este disponibilă aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-adulti.html

Regăsim credința în vise și în „Odiseea” de Homer. Îngrijorată de soarta fiului său, Telemac, plecat cu o corabie spre Sparta pentru a afla ce s-a întâmplat cu tatăl său, Penelopa are un vis. Zeița Atena îi trimite umbra unei femei cunoscute care îi spune că fiul său are să se întoarcă. Penelopa se trezește „voioasă că un vis așa de frumos îi venise în puterea nopții”[1].

Visul este prezent și în creațiile noastre populare. În „Meșterul Manole”, soluția ducerii la bun sfârșit a mănăstirii îi este dezvăluită personajului central de „o șoaptă de sus” în timpul somnului. Pentru oamenii epocii în care a fost compusă balada, a urma sfatul glasului auzit în vis era un lucru la fel de firesc cum era pentru greci ori sumerieni luarea în considerare a sfaturilor zeilor, primite pe aceeași cale.

Credința țăranilor români în semnele arătate în vise este atestată de Mihail Sadoveanu în romanul „Baltagul”. Înainte de a se porni în căutarea soțului, Vitoria Lipan îl visează „călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape.” „Visul meu e semn mai greu”, îi zice fiului. Când slujbașul regelui îi spune că „încă nu știm nimica”, ea răspunde „întunecată”: „Ba eu știu”.

Credința Vitoriei Lipan ține de o tradiție ancestrală, care își are rădăcinile în copilăria omenirii. Strămoșii noștri, ca și sumerienii sau aborigenii australieni, trăiau prinși între două dimensiuni – cea obiectivă și cea onirică – fiind încredințați că între ele există o strânsă legătură. Sub acest aspect, românii de azi nu se deosebesc mult de cei ai credințelor animiste. Oricâtă încredere am avea în doctrinele religioase sau în știința materialistă, în fiecare dintre noi există o dimensiune psihică guvernată de simboluri onirice, moștenită de la strămoșii noștri preistorici prin geto-daci.

Indienii Achuar din pădurile Amazoniei se reunesc în fiecare zi la revărsatul zorilor spre a-și împărtăși visele. Aceasta îmi amintește de obiceiul mamei noastre Vera Huțu din Basarabia: în fiecare dimineață, în timp ce prășeam porumbul, puneam frunzele de tutun pe sfoară sau scărmănam lână pe timp ploios, ea ne povestea ce visase peste noapte. Precum membrii tribului Achuar, ea considera visul o prezicere a ceea ce se va întâmpla peste zi sau în viitor.

Iulia Brânză Mihăileanu – extras din cartea CREDINȚA MAGICE GETO-DACICE (Cartea este disponibilă AICI)

[1] Homer, „Odiseea”, București, Editura Mondero, 1998, p. 54

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină